Revenind după ani la Timișoara, pentru a fi sărbătorit cu prilejul
evenimentelor orașului cultural european, când a și primit titlul de Doctor Honoris Causa în cadrul
Facultății de Construcții, fost absolvent al primilor doi ani de studenție, după
care s-a despărțit de țară plecând în lumea libertății democratice, s-a
întâlnit și cu fiica mea Ruxandra căreia i-a dat cartea de vizită, știindu-se
prietenia noastră. Ioan Holender m-a sunat sâmbătă dimineața la ora 9 și
jumătate, la București.

– Casa domnului Dinu Săraru?

– Da, am răspuns eu.

– Admiratorul dumneavoastră și al romanului
dumneavoastră „Niște țărani” și admiratorul direcției dumneavoastră la Teatrul
Național I.L. Caragiale, Ioan Holender.

A urmat explozia copleșitoare a emoției, căci
recunoscusem în glasul lui Ioan Holender duioșia nostalgică, așa cum a și spus,
care a îmbrățișat într-o clipă fastă pentru amândoi o prietenie reciproc
respectuoasă și o prețuire nobilă și sentimentală.

Mă aflam de câteva săptămâni în biroul meu de la
Teatrul Național și prin ferestrele deschise se auzeau glasurile
contestatarilor mei:

–  Jos nomenclaturistul!

Atunci a intrat în biroul meu Ioan Holender,
președintele și directorul și inspiratorul Festivalului Enescu.

– Să ne apropiem de fereastră și să le spunem
contestatarilor că în birou suntem acum doi nomenclaturiști.

A fost scânteia care a consacrat prietenia
noastră, repet, reciproc respectuoasă profesional, care s-a păstrat fericit intactă
până astăzi, când Ioan Holender a împlinit 87 de ani, iar eu – 91!

Înzestrat de la Dumnezeu cu o excepțională
vocație managerială în spațiul teatral și în spațiul spectacolelor de operă și
de balet, de cântăreți de operă, de dirijori și ansambluri muzicale naționale
și de repertoriu tematic de ținută, de înaltă exigență, a urcat toate treptele
până la a fi numit directorul general al Teatrului Național German de la Viena
și al Operei vieneze, recunoscut apoi pentru amintita vocație excepțională și
fiind apelat și în calitatea de director artistic al Operei de la Tokio și în
calitate de director artistic al Operei Metropolitan de la New York. A fost
recunoscut, astfel, pe plan mondial drept cea mai complexă personalitate a
universului muzical.

În acești ani când și cât a fost președinte și
director al Festivalului Enescu, prietenia noastră înfiripându-se treptat, ne-a
cuprins pe amândoi și așa am rămas până azi.

Am fost invitatul lui Ioan Holender la Viena să
asist la repetițiile și spectacolele operei vieneze cu soția mea, în loja lui
amenajată anume, asemenea unei loji regale, într-un decor directorial în care
nu intra decât el la repetiții și spectacol. Astfel am aflat că Opera din Viena
la spectacolele de 1 ianuarie, transmise în toată lumea, sala Operei era
îmbrăcată în cele mai frumoase ghirlande de flori, comandate special celei mai
mari florării dintr-un oraș italian, iar biletele se epuizau până la jumătatea
anului în curs.

În săptămânile în care am fost invitatul lui,
într-o vilă din zona grădinilor din afara Vienei, el primind cadou de la Opera
din Tokio o mașină Lexus, mi-a pus-o la dispoziție să cunosc Viena. Apoi,
împreună cu el am vizitat casa în care a locuit Beethoven până la sfârșitul
zilelor lui și, între multele case schimbate de Mozart la Viena, ne-am oprit în
fața casei în care genialul muzician a compus „Nunta lui Figaro”.

În toate dialogurile noastre, venind vorba despre
universul repertorial al Operei din Viena și despre repertoriul Teatrului
Național de sub conducerea mea, ne regăseam pe aceeași baricadă estetică.

Când am inaugurat Muzeul Teatrului Național,
somptuos și unic în Europa, spunea el, a declarat presei că ar fi fost fericit
să fac și muzeul Teatrului Național German și Muzeul Operei vieneze.

Făcând parte din conducerea Festivalului Enescu,
am văzut cu câtă admirație, atenție și respect îl întâmpinau în fiecare clipă
șeful statului și primul ministru și membrii guvernului întreg.

Au fost ani în care celebrul manager artistic
Ioan Holender s-a bucurat în România, țara lui de origine, de respectul meritat
de un mare și ardent patriot.

Telefonul pe care l-am primit de la Ioan Holender
sâmbăta trecută a fost pentru mine un dar al sorții și s-a înscris drept o onoare
printre cele care mi s-au făcut în anii în care m-am întâlnit cu cele mai de
seamă personalități ale universului cultural internațional.

Mă gândesc astfel, când scriu acest omagiu, să-l
așez alături de bucuria enormă care mi-a marcat viața scriitoricească atunci când
am discutat în Golful Finic cu Gabriel Garcia Marquez.

SURSA