În dimineața aceea nu am mai deschis ușa cu aceeași liniște ca înainte.
Soneria răsunase exact la aceeași oră.
Când am ieșit pe prag, curierul dispăruse deja.
În fața mea se afla încă un buchet.
Patruzeci de trandafiri albaștri.
Identic cu celelalte.
L-am luat în brațe cu mâinile tremurânde și l-am dus în sufragerie, lângă primele trei.
Până atunci încercasem să mă conving că era o glumă sau o greșeală.
Acum nu mai puteam.
Aveam sentimentul că cineva încerca să-mi transmită un mesaj.
L-am sunat imediat pe soțul meu, Radu.
— Ai aflat cine trimite florile?
— Nu… Am întrebat peste tot. Nimeni nu știe nimic.
— Atunci cine face asta?
— Crede-mă, nici eu nu înțeleg.
Vocea lui părea neliniștită.
În aceeași zi am mers personal la florăria de unde plecau toate comenzile.
Am rugat-o pe angajată să-mi spună cine plătise buchetele.
Femeia și-a cerut scuze.
— Nu avem voie să divulgăm identitatea clientului.
— Atunci spuneți-mi măcar când au fost comandate.
A verificat câteva clipe în calculator, apoi m-a privit surprinsă.
— În urmă cu aproape patru luni.
Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare.
Patru luni?
Cine putea pregăti un asemenea gest cu atât de mult timp înainte?
În noaptea aceea nu am dormit deloc.
Mă trezeam la fiecare zgomot.
La fiecare mașină care trecea prin fața casei.
La fiecare foșnet.
A doua zi am rămas lângă ușă încă de la prima oră.
La fix, soneria a sunat din nou.
Al cincilea buchet.
Tot patruzeci de trandafiri albaștri.
Am început să caut explicații peste tot.
Pe internet găseam doar interpretări contradictorii.
Nimic nu părea să aibă sens.
Atunci mi-am amintit de bunica.
Era singura care cunoștea toate tradițiile vechi.
Am sunat-o imediat.
— Bunico… ce înseamnă dacă cineva îți trimite patruzeci de flori?
La telefon s-a lăsat o tăcere apăsătoare.
— Cine ți-a trimis așa ceva? m-a întrebat cu glas schimbat.
— Nu știu…
— În tradiția noastră, patruzeci de flori nu se oferă oamenilor vii.
Se duc doar la înmormântare.
Am rămas fără aer.
Am închis și l-am sunat imediat pe Radu.
Telefonul era închis.
Am încercat din nou.
Și încă o dată.
Niciun răspuns.
Am sunat apoi la hotelul unde trebuia să fie cazat în delegație.
Recepționera a verificat rezervarea.
— Doamnă… domnul Radu Marinescu a făcut check-out acum trei zile.
— Nu este posibil. Soțul meu încă este în delegație.
Femeia a ezitat câteva secunde.
— Conform înregistrărilor, a plecat împreună cu un alt bărbat și nu s-a mai întors.
Telefonul mi-a alunecat din mână.
Mai puțin de o oră mai târziu, doi polițiști se aflau în casa mea.
Unul dintre ei a privit lung șirul de buchete.
Le-a numărat atent.
Apoi s-a întors spre mine.
Chipul îi devenise brusc grav.
— Doamnă… mai aveți pe cineva apropiat care este dat dispărut?
Am simțit că mi se oprește inima.
— De ce mă întrebați asta?
Ofițerul a inspirat adânc.
— Pentru că nu cred că aceste flori au fost trimise la întâmplare.
Am impresia că cineva încearcă disperat să vă avertizeze… înainte să fie prea târziu.
Povestea este preluată de pe internet și nu ne asumăm veridicitatea acesteia
