Potrivit CFA România, anticipațiile de creștere economică pentru anul 2026 au rămas în jurul lui 0% și au ajuns la valoarea medie de 0,1%, indicând un risc ridicat de recesiune. De asemenea, tot CFA România, rata anticipată a inflației pentru orizontul de 12 luni (iulie 2027) a crescut ușor față de valoarea înregistrată în exercițiul anterior, ajungând la 7,63%.
Aceste cifre, provenite dintr-un sondaj realizat printre analiștii financiari, conturează un tablou macroeconomic sumbru pentru țara noastră, în care creșterea aproape nulă și presiunile inflaționiste persistente se combină într-un mod pe care chiar specialiștii îl găsesc dificil de clasificat. Economia românească pare să fi intrat într-un teritoriu puțin explorat, iar diagnosticul venit din partea fondatorului CFA România, Adrian Mitroi, este fără echivoc.
Economistul Adrian Mitroi a atras atenția pentru ANALIZĂ asupra caracterului inedit al situației actuale, în care inflația persistă la niveluri ridicate, iar creșterea economică este practic nulă. El a subliniat că această coexistență nu poate fi încadrată în tiparele cunoscute ale teoriei economice.
„Această situație, în care creșterea economică este zero sau chiar negativă, iar inflația va fi de aproximativ 8% pe tot anul, reprezintă o combinație atât de neobișnuită încât nu este descrisă nici măcar în manualele de macroeconomie; nu poate fi numită propriu-zis stagflație, ci este un fenomen fără un termen consacrat, iar o asemenea coexistență între inflație și contracție economică nu a mai fost înregistrată până acum. Pentru a gestiona un astfel de dezechilibru este nevoie de o abilitate excepțională de pilotaj economic, iar se pare că numai România a reușit să creeze o asemenea combinație dezastruoasă”, a precizat economistul Adrian Mitroi.
Diagnoza nefastă realizată de economist readuce în atenția publică un spectru economic ce a paralizat Occidentul în urmă cu jumătate de secol. Între anii 1973 și 1982, Statele Unite și Europa s-au confruntat cu o criză de stagflație pură, declanșată de șocurile petroliere ale OPEC, care au dus la creșterea vertiginoasă a prețului țițeiului. Datele concrete ale epocii arată că inflația anuală în SUA a urcat de la puțin peste 1% în 1964 la 14,6% în martie 1980, în timp ce rata șomajului a crescut concomitent, atingând 10,8% în noiembrie 1982. Spre deosebire de situația descrisă de Mitroi pentru România, fenomenul din anii ’70 avea însă o cauză externă evidentă și era prevăzut, măcar teoretic, în dezbaterile asupra politicilor monetare.
Greșeala fundamentală a Occidentului: inconsecvența politicii monetare
Greșeala principală a băncilor centrale occidentale a fost, potrivit Băncii Federale a SUA, ezitarea și inconsecvența. Politicienii și guvernatorii băncilor centrale au acționat pe baza unei doctrine defectuoase, care subestima rolul masei monetare în generarea inflației. În 1973, Rezerva Federală a încercat o înăsprire, dar a renunțat rapid la măsuri în fața creșterii șomajului, relaxând politica înainte ca inflația să fie complet stăpânită. Această oscilație a consolidat așteptările inflaționiste ale agenților economici, făcând spirala prețurilor și mai greu de rupt.
Un alt aspect esențial al erorii occidentale a fost încercarea de a compensa șocul petrolier prin politici fiscale prociclice, care supraîncălzeau o economie deja sufocată de costurile energetice. Guvernele au crescut cheltuielile bugetare pentru a menține locurile de muncă, alimentând suplimentar cererea agregată într-un moment în care oferta se contractase. Rezultatul a fost o escaladare a inflației fără o îmbunătățire semnificativă a ratei șomajului, adâncind paradigma stagflaționistă.
Terapia de șoc Volcker
Soluția care a curmat criza în Occident a venit sub forma unei politici monetare radicale și consecvente, implementate de Paul Volcker, numit președinte al Rezervei Federale în august 1979. La audierea sa de confirmare, Volcker a declarat că lupta împotriva inflației va fi prioritatea sa supremă, iar în octombrie 1979, acesta a convins Comitetul Federal pentru Piață Deschisă să adopte un nou cadru de politică, vizând controlul strict al agregatelor monetare. Remediul a fost extrem de dureros: ratele fondurilor federale au fost crescute până la aproape 21% în 1981, provocând două recesiuni consecutive și o creștere masivă a șomajului.
Cu toate acestea, strategia a funcționat din punct de vedere al obiectivului declarat. Până în octombrie 1982, inflația atinsese vârful și intrase într-un declin susținut. Lecția dureroasă învățată de Occident a fost că, pentru a anihila așteptările inflaționiste, banca centrală trebuie să fie credibilă și dispusă să sacrifice creșterea economică pe termen scurt în favoarea stabilității prețurilor pe termen lung.
S-a dovedit că toleranța zero față de inflație este singura soluție viabilă.
Paralele și deosebiri cu situația actuală a României
În absența unui termen consacrat pentru fenomenul actual, așa cum remarcă Adrian Mitroi, România se află pe un teren al nimănui în politica economică. Occidentul a avut nevoie de aproape un deceniu și de o recesiune severă pentru a învăța că disciplina fiscală și consecvența monetară sunt neiertătoare. Însă economia românească pare să fi sărit peste faza de stagflație clasică, intrând direct într-o zonă de risc fără precedent. Capacitatea de „pilotaj economic” solicitată de Mitroi va fi testată în următoarele luni, iar orice ezitare, așa cum demonstrează precedentul Volcker, riscă să transforme o combinație dezastruoasă într-o criză sistemică de durată.
Greșeala Occidentului este extrem de relevantă pentru București. În acest sens, lecția esențială rămâne valabilă: amânarea ajustărilor necesare și inconsecvența în comunicarea politicii monetare nu fac decât să ancoreze așteptările inflaționiste la un nivel ridicat, făcând ca remediul final să fie și mai brutal.
Pe de altă parte, România se confruntă în prezent cu un deficit bugetar estimat la aproximativ 7% din PIB, un nivel care, potrivit analiștilor CFA, generează inflație prin necesitatea majorării taxării sau prin finanțarea monetară indirectă. Spre deosebire de Occidentul anilor ’70, unde criza a fost generată extern de embargoul petrolier, sursa actualului dezechilibru românesc este predominant internă, ceea ce face ca rețeta occidentală să fie și mai dificil de aplicat.
Diferența structurală majoră constă în spațiul fiscal. Statele Unite ale anilor ’80 își permiteau, din postura de emitent al monedei de rezervă, să suporte o recesiune profundă pentru a recalibra economia. România, însă, nu beneficiază de acest privilegiu. O înăsprire monetară similară celei a lui Volcker ar putea sufoca și mai mult creșterea economică, deja apropiată de zero, și ar putea accentua deprecierea leului, pe care 77% dintre participanții la sondajul CFA o anticipează în următoarele 12 luni. Astfel, aplicarea mecanică a lecției occidentale ar putea fi contraproductivă, deoarece România nu are nici rezervele valutare, nici flexibilitatea fiscală pentru a absorbi un șoc de dobândă de asemenea magnitudine.
