În Hunedoara s-au păstrat cele mai multe vestigii dacice și romane, iar unii istorici au ajuns la concluzia că românii din munții Hunedoarei pot fi considerați urmași ai acestor populații antice.
Soli daci pe Columnă (stânga). Localnici din Lunca Cernii în 1912. Sursa: Romulus Vuia.
Hunedoara
a păstrat rămășițele celor mai cunoscute cetăți
dacice din urmă cu două milenii, a războaielor daco-romane din
vremea regelui Decebal și a primelor așezări romane înființare
la începutul secolului al doilea pe teritoriul României.
O
astfel de zestre arheologică a motivat numeroși istorici și
publiciști să caute asemănările dintre populațiile arhaice din
munții
Hunedoarei
cu dacii înfățișați
pe monumentele și în scrierile antice.
Munții
ocupă aproape jumătate din suprafața județului Hunedoara, iar
izolarea comunităților din regiunea montană și
continuitatea existenței lor în aceste zone din ținutul cetăților dacice au făcut
ca tradițiile arhaice și specificul local al acestora să fie mai
bine conservate
de-a lungul timpului.
Astfel, localnicilor din munții Apuseni, munții Șureanu și munții
Poiana Ruscă, numiți munteni, moți, momârlani sau pădureni – în
funcție de zona unde trăiesc le-a fost atribuit adesea statutul de
„urmași ai dacilor”.
Urmașii dacilor din Munții Șureanu
În
Munții
Șureanu au fost descoperite rămășițele celor mai cunoscute
cetăți dacice din România, dar și a mai multor castre romane de
marș, taberele militare înființate de romani în drumul lor spre
Sarmizegetusa Regia.
Plaiurile
au fost folosite din cele mai vechi timpuri ca trasee ale păstorilor
care străbăteau ținutul, venind
din nord, cu turmele,
spre munții Retezat ori spre Banat.

Munții Șureanu. Urșici. Foto: Daniel Guță
Platourile
montane, ca Vârtoapele sau Luncani, înconjurate
de păduri, de foste
drumuri
şi așezări
dacice, au
rămas
câteva dintre cele mai arhaice așezări
din România.
Platoul
Luncanilor se întinde pe aproape 10.000 de hectare în Munţii
Orăştiei şi este cunoscut pentru cetăţile dacice Costeşti,
Piatra Roşie şi Blidaru, dar şi pentru Peştera Cioclovina. Aici
mai trăiesc comunități mici, de câteva familii, care au păstrat
tradiția creșterii oilor, dar și unele obiceiuri vechi, cum
este cel al îngropării morților în curte, în mormintele
împodobite cu flori și simboluri solare.
„Ar
fi greu de crezut că pe Platforma Luncanilor activitatea economică
și viața socială au încetat odată cu înfrângerea dacilor. Se
poate presupune o întrerupere temporară a activități, o reducere
a populației în perioada războaielor și până la reluarea vieții
pașnice în Dacia Romană. În tot decursul istoriei, viața s-a
continuat aici, cu o mai redusă sau mai puternică amplitudine”,
arăta etnologul Lucia Apolzan, care a cercetat timp de mai mulți
ani așezările din ținutul cetăților dacice.
Credințe străvechi din ținutul cetăților dacice
Platoul
Vârtoapelor se
întinde în vecinătatea Sarmizegetusei Regia, este împânzit de
vestigii antice, iar în cătunele din vecinătate localnicii au
păstrat și ei credințe vechi, moștenite, spun ei, din vremea
dacilor.

Platoul Vârtoapelor. Foto: Daniel Guță
Primăvara, spun oamenii din ținutul cetăților dacice, aici
își fac simțită prezența zânele care protejează așezările
din munţi şi le
împodobesc cu flori.
Oamenii le numesc „Alea Frumoase“ şi spun
că ființele supranaturale pot fi auzite noaptea cântând sau
vibrând în preajma stâncilor, a gurilor de plai şi în poienile
înconjurate de arbori bătrâni.
„Miturile
străvechi îşi au şi aici, pe dealurile din jurul cetăţilor
dacice, o străveche vatră. Zeităţile feminine şi-au schimbat
numele şi uneori atribuţiile, dar semnificaţia lor a rămas.
Vechea Bendis a tracilor trăia şi în Artemis a grecilor, iar mai
târziu Diana romanilor a devenit în limba română Sânziana, pe
care poporul român a sărbătorit-o prin pluralul numelui,
Sânzienele, poate însumând mai multe zeităţi între care atât
de firesc şi-au putut găsi locul şi Alea Frumoase“, scria
etnologul Lucia Apolzan, în lucrarea „Aspecte ale culturii
spirituale“, în 1981.
În
sudul județului Hunedoara, localnicii așezărilor din munții
Șureanu, Retezat și Parâng care înconjoară Valea Jiului au fost numiți „momârlani” și au fost
asemuiți, de asemenea, dacilor.
„Cine
a văzut Columna lui Traian din Roma va avea puţine dubii că aceşti
valahi, la fel ca şi cei din Moldo-Valahia, sunt descendenţii
poporului lui Decebal. Ca şi o caracteristică, înfăţişarea şi
îmbrăcămintea prizonierilor daci de pe columnă se păstrează şi
astăzi”, informa „The Times”, în 1867, într-un articol
dedicat românilor.
Ținutul fierului, lângă Ulpia Traiana Sarmizegetusa
Ulpia
Traiana Sarmizegetusa, oraşul întemeiat de împăratul Traian în
jurul anului 106, se află în apropiere de Hațeg, la poalele
Retezatului și a Munților Poiana Ruscă, în apropiere de Porțile
de Fier ale Transilvaniei.

Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Foto: Daniel Guță
Ulpia Traiana Sarmizegetusa număra
la început câteva mii de locuitori, care se bucurau de privilegiile
scutirii de taxe şi de drepturi de proprietate asupra terenurilor
fertile din împrejurimi. A fost extins cu timpul pe o suprafață
vastă care cuprindea și teritoriul actual al satelor din
împrejurimile localității Sarmizegetusa, iar populația a crescut
până la 20.000 – 25.000 de locuitori, potrivit unor istorici.
Pe coamele munților
Poiana Ruscă, nu departe de noua capitală, au continuat să
trăiască populații băștinașe ale Daciei, ocupate cu creșterea
animalelor și cu exploatarea resurselor naturale: zăcămintele de
fier și de marmură.
În Munții Poiana
Ruscă s-au
păstrat rămășițele
celor mai vechi mine
de fier din România. Datează din secolul
al doilea, când ținutul „rustic” – toponimul care dă numele
masivului – aflat în afara centrului urban Sarmizegetusa a devenit
unul dintre districtele miniere importante ale Daciei Romane.
Aici
au
fost descoperite cariere minere antice, necropole dacice ale minerilor, rămăşiţe ale unor
cuptoare de reducţie a fierului şi ale unor galerii antice, dar şi
o inscripţie faimoasă, care arăta importanţa aşezărilor
miniere: „Natus Ibi Ubi Ferum Nascitum”, tradusă în „Născut
acolo unde se naşte fierul”.
Ținutul Pădurenilor din Munții Poiana Ruscă
În
munții Poiana Ruscă, aflați la nord de Ulpia Traiana Sarmizegetusa, s-a
dezvoltat una dintre cele mai pitorești comunități din România:
pădurenii Hunedoarei.
„Din vârful Poiana
Ruscăi (1.359 metri), coboară radial
cele cinci culmi ale Pădurenilor, despărţite de văi adânci,
înspre valea Mureşului, a Cernei şi a Streiului.
Aceste cinci culmi, cu suprafeţele
lor netede, ce sunt resturile unei platforme de eroziune, formează
miezul regiunii Pădurenilor, înconjurată de centura de păduri,
dându-i caracterul de regiune înaltă, izolată de toate părţile
şi prin meterezele pantelor piezişe. Numai ţinând seama de aceste
date geofizice vom înţelege cum s-a putut păstra o cultură
populară arhaică, extrem de originală şi diferenţiată de cea a
regiunilor înconjurătoare”, informa etnologul Romulus Vuia, în
volumul „Portul popular al pădurenilor din regiunea Hunedoarei”
(1962).

Ținutul Pădurenilor. Cerbăl. Loc unde au fost găsite brățări dacice. Foto: Daniel Guță
Portul
pădurenilor și al vecinilor lor din țara Hațegului era asemănător
cu al dacilor, arăta autorul. Gluga era unul dintre obiectele
vestimentare care îi apropiau.
„Ca toate piesele ce sunt legate
de o anumită utilitate şi gluga – ca şi cojocul, şuba
înfundată, brâul împletit cu beţe, opincile – poate avea o
vechime considerabilă. Cu toată prudenţa şi rezerva faţă de
comparaţiile îndrăzneţe, mai ales într-un răstimp atât de
mare, totuşi nu putem să nu constatăm marea asemănare între
îmbrăcămintea dacilor de pe Columna lui Traian şi portul actual
al glugii din Ţara Haţegului”, arăta Romulus Vuia.
Moții,
urmașii dacilor din ținutul aurului
La fel ca fierul, și aurul din Transilvania a reprezentat o sursă de atracție pentru daci și romani. Marile
zăcăminte de aur din Munții Apuseni, aflate în nordul județului
Hunedoara și în Alba, au fost exploatate încă din antichitate, iar zonele din împrejurimile lor au fost intens populate.
Localnicii
regiunii numite Țara Moților culegeau aurul din râuri, iar mai
târziu, în vremea romanilor, ar fi început exploatările subterane
ale zăcămintelor de metale prețioase. Tot atunci au fost
înființate aici primele centre miniere importante de pe actualul
teritoriu al României.
Rămășițele
celor mai vechi mine și așezări miniere pot fi observate și
astăzi, în vecinătatea Bradului și la Roșia Montană. Sunt, mai
ales, vestigii romane, însă unii cercetători susțin că acestea
au o istorie mai îndepărtată.
„Moţii
sau țopii
sunt urmaşii direcţi ai dacilor şi ai coloniilor romane, aduse de
împăratul Traian în urma ocupării Daciei în anul 105 după
Christos, în scopul de a o coloniza şi de a putea munci şi
exploata cu braţele lor minele de aur din fosta ţară a lui
Decebal”, informa publicistul
Ion
Rusu Abrudeanu, în volumul „Moţii, calvarul unui popor eroic, dar
nedreptăţit” (1938).

Mină antică. Treptele Romane. Foto: Daniel Guță
Alți
autori au susţinut
că moţii sunt descendenţi ai unor triburi celtice, care au populat
în Antichitate zonele înalte ale Apusenilor.
De-a lungul
timpului, oamenii din „ţinutul aurului”
au respins influenţele unor populaţii străine, preferând să îşi
păstreze tradiţiile arhaice şi modul de viaţă simplu, adăuga
istoricul Ion Rusu Abrudeanu.
Una dintre tradițiile locale
ale moților a fost „târgul de fete de pe
muntele Găina”, o sărbătoare menită să
creeze legături dintre comunitățile din munți.