Când fructele proaspete se scumpesc cu peste 17% într-un an, energia termică cu 15%, iar transportul feroviar cu 24%, potrivit datelor INS publicate în februarie 2026, declarațiile publice ale Ministrului Agriculturii cu privire la o nouă schemă de plafonare a adaosului comercial la alimente ar putea să sune ca un gest de protecție socială și interes real pentru binele consumatorilor. Cu atât mai mult cu cât subiectul plafonării în toate domeniile în care au fost aplicate în ultimii ani a fost pedalat de politicieni ca armă electorală de dezarmare a discursurilor despre moderație sau măsuri de austeritate. Este foarte ușor, ținând cont de lipsa cronică – și meritată – de încredere în autorități, ca atunci când corupția la nivel înalt pare atât de impregnată în majoritatea serviciilor publice și structurilor guvernamentale, să tindem către mitizarea acestor forme de protecție.
Realitatea economică și istoria aplicării acestor măsuri au arătat însă că, chiar și atunci când plafonările scad prețurile de la raft sau ale serviciilor publice de bază, efectul economic nu este nici de departe cel scontat, iar repercusiunile pe termen mediu și lung se dovedesc a fi mai dureroase pentru portofelele românilor decât dacă piața ar funcționa liber, chiar și în momente de criză.
Plafonările ultimilor ani și „peticirile” la îndemână pentru guvernanți
Statisticile publice indică faptul că prețurile bunurilor și serviciilor nu au încetat să crească în ultimii ani, chiar și dacă inflația arată semne extrem de fade de îmbunătățire, de la an la an. În luna ianuarie 2026, comparativ cu ianuarie 2025, rata anuală a inflației scade ușor, la 9,6%, conform datelor INSSE. În ianuarie 2026 rata anuală a inflației, comparativ cu luna similară a anului precedent, a fost 9,62%, cele mai mari creșteri de prețuri înregistrându-se de această dată la servicii, 11,59%. În același interval de timp, prețurile mărfurilor nealimentare s-au majorat cu 9,99%, iar cele ale mărfurilor alimentare cu 7,86%, potrivit INSSE.
La alimente, cele mai mari majorări de prețuri au fost în acest interval la cafea, prețul acesteia majorându-se cu 24,66%. Fructele proaspete s-au scumpit cu 17,14% față de anul trecut, în vreme ce fructele și conservele din fructe sunt mai scumpe cu 12,75%. Prețurile din grupa produselor din zahăr, produse zaharoase și miere de albine au crescut cu 13,83%. Alte creșteri substanțiale se constată și la laptele de vacă, 10,95%, la pâine, 9,91%, și la carnea de bovine, 11,99%. Cea mai dureroasă statistică rămâne, desigur, scumpirile cu aproape 60% ale energiei electrice, după ridicarea plafonării din iulie 2025, potrivit celor mai recente cifre venite de la Institutul Național de Statistică.
Aceste date arată fără doar și poate un val de scumpiri, care pare matematic viabil ca argument pentru propunerile venite de la Florin Barbu, ministrul Agriculturii. a declarat că, în perioada următoare, va promova în Guvern și Parlament un proiect privind gestionarea inflației printr-un mecanism de plafonare a adaosului comercial pentru produsele agroalimentare de pe teritoriul României, atunci când inflația depășește 5–6%, ceea ce, de fapt, înseamnă o garanție că plafonările actuale ale adaosului comercial ar urma să se prelungească automat după 31 martie 2026. „Cred că în momentul de față nu trebuie să intervenim în piață, dar printr-un mecanism corect prin care să gestionăm foarte bine inflația ar trebui ca tot ceea ce înseamnă produse agroalimentare pe teritoriul României, atunci când inflația sare de 5–6%, să intre un mecanism de plafonare a adaosului comercial”, a declarat Florin Barbu, miercuri, după participarea la lucrările Adunării Generale a Uniunii Naționale a Consiliilor Județene din România. El a explicat că foarte mulți fac confuzia între „plafonarea adaosului comercial și plafonarea alimentelor”.
„Să fie foarte clar, Ministerul Agriculturii a promovat plafonarea adaosului comercial și nu a avut niciun impact, așa cum s-a întâmplat în energie, când s-a plafonat prețul la energie sau la gaz, și statul român a plătit aproape 32 de miliarde către companii care au livrat acest gaz și această energie”, a declarat Barbu.
Ce se întâmplă, însă, în culisele acestor declarații care apar ca salutare pentru buzunarele românilor, este că faptul că prețurile scad forțat nu înseamnă că inflația este cu adevărat ținută sub control. Datele oficiale arată că presiunile inflaționiste nu se concentrează exclusiv la nivelul comerțului final. Creșterile de preț din ultimele luni au afectat energia, transportul, servicii publice și combustibili, iar toate componente care intră direct în costul de producție și distribuție al alimentelor.
Ori plafonarea adaosului comercial intervine la finalul lanțului economic, fără a modifica sursa presiunii. Dacă energia, transportul și inputurile agricole sunt mai scumpe, costul total al produsului rămâne totuși realmente ridicat. Plafonările forțate creează, astfel, distorsiuni pe lanțul de producție și reduc predictibilitatea economică a producătorilor, mai ales a celor români, cărora li se slăbește și mai mult puterea de a concura cu piața importurilor. Presiunea aceasta pusă pe producători trebuie absorbită cumva de piață, indiferent cum arată prețurile produselor și serviciilor, practic. „Pare că dl. ministru nu înțelege cum funcționează piața, cum se reglează prețurile în funcție de cerere și ofertă, cum se finanțează business-urile. Afirmând sus și tare că vrea „prețuri decente” pentru românii săraci, dl. Barbu alunecă într-un tip de discurs extrem de periculos care nu are nicio legătură cu valorile economiei de piață, cu legislația europeană.
Dincolo de contradicția extrem de evidentă cu legislația concurenței, cu acquis-ul comunitar în materie, acest demers de tip „Don Quijote în luptă cu inflația” va avea, cu siguranță, efecte negative în piață, scria zilele trecute economistul Adrian Negrescu pe Facebook.
Economiștii au explicat în nenumărate rânduri, chiar de anii trecuți, de la prima instaurare a schemelor de plafonare, că limitarea forțată a adaosului comercial lovește direct tocmai în capitalul românesc din agricultură, distribuție și comerț, crescând în cele din urmă dependența economiei de importuri. „Ideea de la Ministerul Agriculturii este excepțional de proastă. Este o idee care dezavantajează fix agricultorii români pe care pretinde că vrea să-i ajute, complică lucrurile inutil, ducând probabil, până la urmă, la o creștere a prețurilor în alte zone”, a declarat profesorul de economie Christian Năsulea, pentru DigiEconomic.
Unde se duc costurile de fond ale producției, după limitarea adaosurilor
Bogdan Chirițoiu, președintele Consiliului Concurenței, a declarat recent pentru Agerpres că plafonarea duce la creșterea prețurilor la alte produse și că efectul final devine „neutru pe ansamblu pentru consumatorul tipic”. „Piața învață cum să ocolească diferitele restricții ale Guvernului”, a spus acesta, subliniind că, după câteva luni, companiile se adaptează.
Oficialul a punctat, astfel, tocmai efectul mai puțin vizibil, de ansamblu, al acestor scheme de plafonare, și anume că producătorii vor renunța la investiții, la rularea capitalului în economie; alte produse, care nu se află pe lista celor plafonate, se vor scumpi pe nesimțite, retailerii nu vor mai fi în stare să pună la bătaie promoții palpabile la produsele din magazine, chiar și dacă, strict ca formule de marketing, ar exista reclame la reduceri în sezoanele obișnuite, precum luna noiembrie.
Astfel, la finalul unei luni obișnuite, fără privațiuni și bugetări atente, coșul de cumpărături obișnuit al unui român ajunge să coste la fel de mult sau poate mai mult față de perioada de dinaintea plafonărilor, chiar și cu prețuri scăzute pentru o listă limitată de produse. Cel mai dureros exemplu în favoarea acestor argumente, ținând cont că noi încă nu am ieșit realmente din paradigma plafonării prețurilor, cel puțin la alimente, este cel al Ungariei, de acum trei ani.
Guvernul de la Budapesta a introdus plafonări extinse la prețul alimentelor în perioada 2022–2023. Rezultatul, în timp, a fost că Ungaria a ajuns să înregistreze cea mai mare inflație din Uniunea Europeană în 2023, depășind marja de 20% la nivel anual, potrivit Eurostat. Retailerii au compensat pierderile prin scumpirea altor produse, iar în anumite perioade au apărut limitări de cantitate și episoade de penurie. În același an, după perioade îndelungate de control al prețurilor, inflația anuală în Argentina ajunsese la 100%, în țara sud-americană plafonările nu doar că nu au reușit nici de departe să compenseze dezechilibrele grave la nivel fiscal și monetar, dar lipsa de încredere în moneda națională nu a făcut decât să accelereze valul de inflație, în cele din urmă. Exemplele pot continua, chiar și cu episoade similare de politici de control al prețurilor în Franța, însă de fiecare dată rezultatele sunt aceleași, și anume că, așa cum am reiterat mai sus, blocarea adaosului comercial, adică a ultimei faze de constituire a prețurilor nu face altceva decât să redistribuie costurile de fond, accelerate, pe alte filiere ale economiei pentru ca retailerii să își compenseze pierderile.
Efectele reale ale acestui tip de politică se văd, însă, în consum. Unde timp de câțiva ani creșterea economică a fost susținută artificial de consum, Ministrul Agriculturii, Florin Barbu, a declarat recent că puterea de cumpărare a românilor a scăzut drastic, iar consumul de alimente s-a redus cu aproape 30%, ceea ce face ca unitățile de procesare să ajungă la pierderi. Dar, din punct de vedere economic, scăderea consumului este deja un mecanism de ajustare, care înseamnă că cererea mai slabă tinde să tempereze presiunea asupra prețurilor.
Practic, teoria economică spune că inflația se stabilește sustenabil atunci când costurile de producție scad, oferta crește, politica fiscală devine coerentă sau dacă banca centrală menține credibilitatea monetară. Acesta este motivul pentru care plafonarea prețurilor poate oferi consumatorului de rând un răgaz psihologic extrem de limitat, dar este cea mai deficitară metodă de a lupta cu mecanismele macroeconomice și creează, pe termen lung, doar o prelungire sau o deteriorare și mai mare a coerenței pieței. Așadar, înainte să ne bucurăm de măsuri care par, la prima vedere, de ajutor, să ne gândim care sunt intențiile reale din spatele acestor decizii, dacă există un istoric consistent în care măsurile propuse de politicieni, indiferent de locul în care joacă pe scena politică, au dat realmente randament, sau dacă, mânați de o presiune de moment, iau decizii în pripă care ignoră flagrant perspectiva de ansamblu atât cu privire la domeniul pe care ar trebui să îl cunoască în profunzime, dar și cu privire la modul în care funcționează economia în ansamblul elementelor care o compun.
Acest material este primul dintr-o nouă serie de articole Ziare.com, denumită „Mituri economice care ne costă bani”, care își propune să demonteze, cu date oficiale și mecanisme economice explicate accesibil, alături de discuții cu economiști, cele mai persistente mituri din spațiul public românesc despre economie. Fiecare episod va porni de la o afirmație recognoscibilă din spațiul public, materialul încercând să arate cititorilor ce spun cifrele execuției bugetare, ale BNR, Eurostat, OECD sau Comisiei Europene, construind în același timp cadrul pentru înțelegerea perpetuării unui slogan politic adesea redus la frică socială menită doar să încline balanța politică într-o direcție sau alta, fără însă a exista ancore puternice în realitatea economică. Miza este una educativă în obiectivitatea faptelor, în contextul în care deciziile politice și fiscale au într-adevăr un impact direct asupra veniturilor populației, însă cu scopul de a demonta acele idei care scot instabilitatea imediată din ecuație, făcând loc pentru perspectivă de termen lung.
