În spatele uneia dintre arcadele clădirilor construite în
stilul Ludovic al XIII-lea, străjuind coridorul care desparte zidurile interioare
de eleganța desăvârșită a bătrânei Place des Vosges, o placă așezată lângă
numărul 6 menționează că acolo s-a aflat locuința lui Victor Hugo. Între 1832
și 1848 autorul și familia sa au închiriat un apartament astăzi transformat în
muzeu. Spațiul a suferit numeroase modificări, astfel încât vizitatorilor li se
înfățișează o imagine recreată cu ajutorul recursului la arhive, iar în
apartament se regăsesc mobilier și obiecte aduse și din alte domicilii ale
familiei.
Încăperile vaste, dispuse în anfiladă, găzduiesc busturi
ale lui Hugo, precum cel aflat în primul salon și semnat de prietenul său, David
d’Angers, vase din porțelan, cufere, obiecte de scris, picturi, unele ilustrând
scene din romanele și piesele sale de teatru, manuscrise, precum și portrete
atât ale autorului cât și ale unora dintre membrii familiei. O călimară pentru
pana de scris este singurul obiect așezat pe biroul pe care Hugo îl înălțase pentru
a putea scrie stând în picioare. La acest birou, adus din altă locuință, el a creat
cea mai mare parte a romanului Mizerabilii. Ultima încăpere este o
replică a dormitorului din casa de pe bulevardul d’Eylau, în care a murit, pe
22 mai 1885.
În salonul principal, flancat de un portret al
scriitorului și de unul al soției sale, Adèle, se remarcă un portret a cărui
gingășie pare să toarne apă vie peste spațiul organizat cu rigoarea anostă a
muzeului. Așezată pe un scaun decorat cu un bogat model floral, pe jumătate
întoarsă înspre privitor, stă Léopoldine, al doilea dintre cei cinci copii ai
cuplului. În mâna stângă ține un exemplar al Liturghiei Orelor deasupra căruia
sunt menționate data nașterii sale (28 august 1824), precum și data celei de a
11-a aniversări (28 august 1835). Autorul este Auguste de Châtillon
(1808-1881), care, printre altele, a realizat și portretul lui Théophile
Gautier. Îmbrăcată într-un sarafan roșu cu negru și o bluză vaporoasă albă, fiica
preferată a lui Hugo pozează cu sfiala copilului în care se ivește prima
undă a feminității. Părul negru, strâns cuviincios într-un coc, căruia o mică
floare roșie îi adaugă o tușă de îndrăzneală picantă, potențează albul pielii
străbătut de silueta întunecată a unui cercel lung. Gâtul gracil se pierde în
dantela gulerului alb. Léopoldine privește cu profundă melancolie și o reținere
pe care ochii ușor încercănați și gura fermă le exprimă cu prematură
seriozitate. În clipa surprinsă de pictor ea pare să poarte povara unei
presimțiri sumbre.
Șapte ani și jumătate mai târziu, la începutul lui 1843,
ea se căsătorește, obținând cu greutate aprobarea tatălui. După câteva luni, însărcinată,
Léopoldine, care de abia a împlinit 19 ani, se îneacă, alături de soțul său, în
Sena, într-un accident cu barca. Aflat într-o vacanță cu celebra sa amantă, Juliette
Drouet (al cărei portret este, de asemenea, expus în muzeul din Place des
Vosges), Victor Hugo citește știrea în ziar, câteva zile mai târziu. Depresia
în care se cufundă îl va împiedica să scrie timp de mai mulți ani. În 1856 îi
dedică fiicei pe care o alinta Didine volumul Les Contemplations (Contemplațiile).
Cel mai cunoscut poem al colecției este tulburătorul Demain dès l’aube (Mâine,
în zori). În trei strofe, tatăl își descrie lungul drum, aidoma unui
pelerinaj, pe care îl străbate încovoiat de suferință, orb și surd la culorile
și freamătul naturii, pentru a ajunge, în cele din urmă, la mormântul fiicei. Purtând
un dialog cu un interlocutor nenumit, el își mărturisește trista vocație – a
devenit un călător anonim, pierdut în negura doliului. Hugo, despre care se
știe că mergea în fiecare joi la cimitirul din satul Villequier din Normandia,
menționează, spre sfârșitul poemului, portul Harfleur ale cărui vapoare nu le
zărește, copleșit de dorul de fiică.
Iată prima strofă în traducerea lui Petru Dimofte:
„Mâine, în zori, când câmpul se deschide în
lumină/Voi fi pe drum. Vezi, ştiu că-ţi este dor de mine foarte/Şi că m-aştepţi. Voi traversa
păduri cu miros de răşină,/ Voi trece munţii, nu mai pot de tine sta departe.”
Patosul acestor versuri răsună astfel în original:
„Demain, dès l’aube, à l’heure où blanchit la
campagne,/Je partirai. Vois-tu, je sais que tu m’attends./J’irai par la forêt,
j’irai par la montagne./Je ne puis demeurer loin de toi plus longtemps.”
Străin de lume, dar cuprins de ea, tatăl își continuă
drumul:
„Voi merge făr-a vedea nimic, cu gândurile
mele,/Singur, făr-a auzi nimic în jur şi neştiut de nimeni,/ Încovoiat, cu pumnii strânşi, dincolo de toate cele,/Zi
sau noapte pentru mine vor fi totuna, fiind asemeni”.
Pelerinul mărturisește, încheind poemul cu o simplitate
aproape brutală:
„Şi, când voi ajunge-acolo, îţi voi pune pe
mormânt/Un buchet de călină verde şi flori de cimbrişor.”
O confesiune ce prelungește tristețea fetiței cu sarafan
roșu, Demain dès l’aube este orizontul oricăruia dintre noi.
___________________________
Notă bibliografică: http://poezii.citatepedia.ro/de.php?a=victor+hugo