Krakenul carnivor ar fi existat cu adevărat FOTO Pixabay
O descoperire științifică sugerează că legenda krakenului ar putea avea un sâmbure de adevăr: cercetătorii au identificat fosilele unor caracatițe uriașe, carnivore, de acum 100 de milioane de ani, care ar fi ajuns la dimensiuni de până la 19 metri și ar fi fost prădători de top în oceanele Cretacicului târziu.
Timp de secole, krakenul a fost o creatură a imaginației umane, caracatița uriașă care se încolăcea în jurul navelor și le târa pe fundul mării pentru a-și devora marinarii, conform legendei. Un studiu publicat joi în revista Science demonstrează că legenda avea o bază paleontologică uimitoare: în oceanele Cretacicului târziu, între 100 și 72 de milioane de ani în urmă, existau caracatițe uriașe care puteau ajunge la 19 metri lungime, erau carnivore și ocupau vârful lanțului trofic, concurând cu reptilele marine mari care până acum erau considerate singurele conducătoare ale acelor mări, arată El Pais.
Caracatița de 19 metri
Echipa științifică care a făcut această descoperire, condusă de Shin Ikegami de la Universitatea Hokkaido (Japonia), a identificat două specii de cefalopode dispărute – Nanaimoteuthis jeletzkyi și N. haggarti – în sedimente marine din Japonia și Insula Vancouver, Canada.
Specia mai mare, N. haggarti, ar fi atins între 7 și 19 metri lungime totală, cifre care o plasează printre cele mai mari nevertebrate descrise vreodată în registrul fosil și o plasează la egalitate cu mosasaurii, reptilele marine gigantice din perioada Cretacicului, și cu plesiozaurii.
Caracatițele au fost întotdeauna foarte dificil de studiat în registrul fosil, deoarece sunt nevertebrate. Spre deosebire de dinozauri, acestea nu lasă oase în urmă, iar spre deosebire de amoniți, nu lasă cochilii. Ceea ce rezistă sunt fălcile lor, structuri dure pe care oamenii de știință le numesc „ciocuri” datorită asemănării lor cu cele ale păsărilor de pradă. Iar aceste ciocuri, atunci când sunt bine conservate, spun multe povești: nu numai că ne permit să estimăm dimensiunea animalului, ci și ce a mâncat. Uzura ciocului este esențială pentru studiu.
Cefalopodele care se hrănesc cu pradă cu carapace tare – crustacee, moluște, pești osoși – dezvoltă o uzură caracteristică pe marginea și vârful ciocului, care se erodează la utilizarea repetată. Este același principiu ca un cuțit ascuțit împotriva pietrelor: unealta păstrează memoria utilizării sale.
La exemplarele adulte de Nanaimoteuthis, uzura a îndepărtat până la 10% din lungimea totală a ciocului, mai mult decât la orice cefalopod modern cunoscut, sugerând o activitate prădătoare intensă și susținută pe tot parcursul vieții animalului.
În ceea ce privește fiabilitatea acestor estimări, Ikegami este precaut, dar ferm: „N. haggarti avea dimensiuni comparabile cu calmarul gigantic modern, iar multe estimări îl depășesc. Concluzia că s-a numărat printre cele mai mari nevertebrate din istoria Pământului este robustă”, afirmă cercetătorul.
În plus, există un detaliu și mai revelator: uzura nu este simetrică. Marginea dreaptă a maxilarului pare mai uzată decât cea stângă la ambele specii. Această lateralizare, adică tendința de a utiliza preferențial o parte a corpului, este asociată la animalele moderne cu creiere mai dezvoltate și comportamente cognitive mai complexe. Caracatițele moderne prezintă această trăsătură, iar inteligența lor, documentată în numeroase studii, este comparabilă cu cea a multor vertebrate. Descoperirea sugerează că caracatițele erau deja animale inteligente acum 100 de milioane de ani.
Conform consensului științific, aceste mări erau dominate de vertebrate mari: mosasauri de până la 17 metri lungime, plesiozauri de până la 12 metri și rechini de până la 10 metri lungime.
Krakenul era un prădător
Nanaimoteuthis haggarti nu a fost o victimă: a fost un competitor. Măsurând între 7 și 19 metri lungime, cu fălci puternice, brațe lungi și flexibile – strategia de vânătoare a caracatițelor nu necesită o gură imensă, ci mai degrabă membre care pot apuca și ține în timp ce ciocul se dezmembrează – și probabil inteligență, aceste cefalopode gigantice au ocupat probabil același nivel în lanțul trofic ca mosasaurii. Dacă s-au încrucișat, nimeni nu știe încă.
Dar posibilitatea ca o caracatiță de mărimea unui autobuz articulat să vâneze reptile marine nu mai este science fiction. Și, în orice caz, vertebratele și cefalopodele au ajuns în același punct – devenind prădători mari și inteligenți – pe căi diferite, dar surprinzător de paralele.
O întrebare inevitabilă este unde au trăit. Caracatițele gigantice moderne locuiesc în adâncurile abisale. Dar Ikegami exclude ideea că Nanaimoteuthis ducea un astfel de stil de viață: „Nu era un mediu de coastă, dar nici nu era genul de mediu marin adânc în care trăiesc multe caracatițe gigantice astăzi. Era un mediu oceanic relativ deschis, cu o viață marină diversă. Nanaimoteuthis a fost probabil un prădător mare; își folosea brațele lungi, maxilarele puternice, corpul mare și mobilitatea enormă pentru a captura și devora prada, cum ar fi amoniții, bivalvele mari, peștii și alte cefalopode.”
O parte fundamentală a studiului a fost metodologică. O duzină din cele 27 de ciocuri analizate nu au fost găsite cu târnăcopul și ciocanul, ci cu ceea ce autorii numesc „exploatare digitală a fosilelor”: o combinație de tomografie de înaltă rezoluție – care generează imagini ale secțiunilor transversale ale rocii la scară microscopică – și un model de inteligență artificială, antrenat să detecteze structuri organice, adică rămășițe de animale, în seturi uriașe de imagini.
