Turtucaia
a rămas doar o pagină rușinoasă în istoria țării noastre, însă
eroii care dorm adânc, în pământ bulgăresc, nu au fost niciodată
uitați. Victime ale unor conducători militari incapabili, soldații
morți zac acum în gropi comune. În fiecare an, în locul unde au
fost îngropați, românii vin să le aprindă o lumânare și să le
lase o floare.
Despre ce a însemnat bătălia de la Turtucaia și
cum sunt comemorate victimele Marelui Război a povestit pentru
„Weekend Adevărul“
colonelul (rtr) Remus Macovei, președintele Asociației Naționale
Cultul Eroilor „Regina Maria“, filiala județeană Constanța.
Încleștarea dureroasă de la Turtucaia Foto: Pictură de Dimităr Ghiugenov
„Weekend
Adevărul“:
Ce s-a întâmplat, de fapt, la Turtucaia?
Col.
Remus Macovei: La
Turtucaia, toată lumea acuză că militarii români au fost lași.
Nimic nu este mai fals. Dezastrul de la Turtucaia poartă numele
trădătorilor existenți la cel mai înalt nivel al conducerii
militare, cum ar fi cazul generalului Vasile Zottu, care a transmis
adversarilor planul de campanie. Dar cauza principală au
reprezentat-o deciziile Marelui Stat Major, în ceea ce privește
dotarea armatei cu armament modern și neinstruirea militarilor în
perioada 1914-1916, în condițiile războiului modern. Dumitriu
Iliescu, sluga credincioasă a prim-ministrului Ion I.C. Brătianu,
înconjurat de camarila sa, a fost preocupat doar de afaceri
oneroase, chefuri cu lăutari, șampanie și femei de moravuri
ușoare, și nu a călcat niciodată pe la Turtucaia. La fel ca
fanfaronul de comandant al Armatei a III-a, generalul Mihail Aslan,
care a preferat Jockey Club, de unde dădea asigurări că Turtucaia
va deveni „Verdunul României“. O crimă a fost numirea la
comanda capului de pod a generalul Constantin Teodorescu, renumit
profesor, cartograf expert în realizarea hărților, dar complet
incapabil din punct de vedere militar în conducerea trupelor la pace
și, în mod deosebit, la război. În perioada 20-24 august 1916 a
fost un „comandant fantomă“. La 24 august 1916, când presiunea
bulgară asupra trupelor din capul de pod a fost maximă, a fugit ca
un laș, părăsindu-și trupele, în baza ordinului verbal al
maiorului Radu Rosetti, poreclit „vătaful generalilor“, de a nu
capitula și să nu cumva să cadă prizonier. A părăsit capul de
pod fără a lăsa un înlocuitor la comandă, cu vedeta de siguranță
nr. 7 Călinescu, comandată de căpitanul Schifelllers J.Aurel.
Împotriva zecilor de militari care încercau să-și salveze viața,
urcându-se sau agățându-se de navă, comandantul vedetei a
executat foc cu mitraliera de la bordul navei. Pentru această faptă
a fost judecat, dar a fost achitat de orice vină, imediat după
terminarea războiului. La fel de inumani s-au dovedit a fi și
jandarmii de pe malul românesc al Dunării, care, conform
amintirilor lui George Topîrceanu, executau foc asupra militarilor
care se apropiau de mal, pentru a-i determina să se întoarcă în
capul de pod.
Numeroase
mărturii care provin din acea perioadă vorbesc despre faptul că
ostașul român nu avea nici haine militare de front…
Armata
română era instruită și pregătită să lupte ca în Războiul de
la 1877. Marele Stat Major, ulterior și Marele Cartier General, nu
au luat nicio măsură de antrenare a militarilor în contextul
noului război început în 1914. Timp ar fi fost, dar generalii
noștri erau preocupați de baluri, de defilări, meteahna grea a
armatei române, și de propria lor carieră, vânând prin orice
mijloace funcții cât mai mari, Unii, cei din clica lui Dumitru
Iliescu, au fost preocupați de diferite „gheșefturi“ deosebit
de tentante. Îmbrăcămintea ostașilor a fost cât de cât
acceptabilă, inacceptabilă a fost înzestrarea cu armament. Dacă
bulgarii, cu sprijinul germanilor, s-au înarmat cu artilerie grea,
cu mitraliere, cu aviație, noi nu am făcut absolut nimic. Dumitru
Iliescu și clica lui au achiziționat rebuturi la prețuri întreite
cu comisioane pe măsură.
La 23 august 1916, lt. col. Marin Ionescu
Dobrogianu, cu recunoscute preocupări academice, numit comandant al
Regimentului 34 Infanterie la declararea mobilizării, aflat în
apropierea Bucureștiului în rezerva Marelui Cartier General, a
primit misiunea să se deplaseze la Oltenița, să treacă Dunărea
și să acționeze în sprijinul trupelor române din capul de pod. A
trecut Dunărea împreună cu Batalionul 1 și a fost trimis imediat,
de către generalul Teodorescu, fără a i se prezenta situația
trupelor, fără a face o simplă recunoaștere, să acționeze în
zona sectorului III Antimovo. Bravul comandant și-a desfășurat
batalionul și având în frunte drapelul de luptă și muzica
regimentului a atacat sectorul indicat, însă unitatea sa a fost
măcelărită de focul mitralierelor și artileriei grele. 28.500 de
militari au fost luați prizonieri. În întreaga sa istorie, Armata
Română nu a mai suferit astfel de pierderi într-o perioadă atât
de scurtă de timp. Prizonierii români, în mod special cei
internați în lagărele din Bulgaria, au avut o viață extrem de
dificilă.
Armate la Turtucaia Foto: Arhivă
Reduta
care n-a protejat nimic
De
ce era importantă Turtucaia?
Nu
a fost o bătălie importantă. Dacă acest cap de pod ar fi căzut
sau ar fi fost părăsit, nu era o mare pierdere. Trupele recuperate,
alături de aliatul rus care tocmai intervenea în Dobrogea, ar fi
putut apăra Dobrogea pe cele două aliniamente pregătite din timp:
Ostrov-Negru Vodă, Mangalia sau Rasova-Cobadin-Topraisar-Tuzla.
Marele Cartier General a considerat că Turtucaia, Silistra și
sistemul de fortificații de la Bazargic protejează Dobrogea în mod
extraordinar. N-a fost să fie așa. Distanța mare dintre aceste
obiective, de peste 60 de kilometri, a împiedicat realizarea
sprijinului reciproc. De asemenea, a fost o comandă deficitară la
nivelul Cartierului General cât și la cel al capetelor de pod.
Știm
ce s-a întâmplat după înfrângerea de la Turtucaia: Dobrogea a
fost ocupată.
Turtucaia
trebuia să fie o învățătură de care trebuiau să țină cont
conducătorii Armatei Române, dar nu s-a întâmplat așa. În
perioada interbelică, majoritatea celor care fuseseră demiși
pentru comportarea necorespunzătoare pe câmpul de luptă și-au
reocupat locurile de conducere, iar cei care au fost mai bravi, care
se remarcaseră în timpul bătăliilor din Primul Război Mondial,
au fost trecuți în eșalonul doi. Asta a fost marea nenorocire a
Armatei Române. Înzestrarea Armatei s-a făcut la fel.
La
Movila lui Muratan
Vorbind
de Turtucaia și de slaba înzestrare a Armatei Române… dar la
Mărășești, un an mai târziu, nu lupta aceeași armată?
Militarii
români s-au adaptat, iar primul loc unde armata și-a dovedit faptul
că e capabilă să facă față inamicului a fost la Topraisar, la
Movila lui Muratan, situată pe aliniamentul
Rasova-Cobadin-Topraisar-Tuzla. Raionul fortificat Topraisar era
apărat de Brigada 17 Infanterie, comandată de colonelul Stan
Poetaş. În zonă erau aceleași fortificații ca la Turtucaia.
Singura diferență era că aici luptau cei care parcurseseră prin
luptă drumul de la Bazargic, Negru Vodă, Topraisar. Soldații se
obișnuiseră cu lupta, știau să folosească terenul, nu se mai
temeau de artileria grea a inamicului. Timp de două zile, acești
militari care se retrăseseră în mod rușinos din cauza ordinelor
date de superiori au dat o replică surprinzătoare, oprindu-i pe
soldații feldmareșalului german Mackensen două zile. Nu le-a fost
ușor, mai ales că cele două unități românești, Regimentul 40
Infanterie și Regimentul 9 Vânători, au intrat în luptă cu 700
de oameni fiecare. Atâția mai rămăseseră, din cei 2.800 de la
începerea campaniei. După două zile de luptă, au trebuit să se
retragă și să cedeze cheia intrării în Constanța.
Supraviețuiseră doar 200 de militari de fiecare unitate. Orașul a
fost cucerit, dar au luptat exemplar acești militari. Noi, cei de la
Cultul Eroilor „Regina Maria“, în fiecare an mergem la Muratan
și depunem o coroană de flori în memoria lor.
Povestea celei mai vechi nave a României: canoniera „Eugen Stihi“ rugineşte la cheu. Poartă numele unui erou de la Turtucaia
Dar
nu doar românii au apărat pământul Dobrogei în timpul Primului
Război Mondial.
Așa
este. Să nu-i uităm pe militarii Diviziei 1 Voluntari Sârbi al
căror sânge a udat pământul dobrogean, pentru că din cei
aproximativ 18.500 de militari au mai rămas după două luni de
lupte în Dobrogea puțin peste 8.000. Cu toate că aveau armament de
proastă calitate, nu aveau artilerie, au luptat eroic. Inițial, ei
au făcut parte din Armata austro-ungară, dar au fost luați
prizonieri de către ruși. Divizia era formată din militari sârbi
și ofițeri și subofițeri din Cehia, care au dorit să lupte și
ei împotriva Austro-Ungariei. Alături de ei luptau voluntari sârbi
veniți din SUA și cadre de conducere din Corfu, unde se retrăsese
armata sârbă. În fruntea lor se afla colonelul Ștefan Hagici. În
1928, la 8 septembrie, s-a inaugurat un monument la Medgidia al
eroilor sârbi, cunoscut sub denumirea de „Piramida albă“. Pe ea
se află un basorelief cu emblema Serbiei întregite şi următoarea
inscripție: „Eroii Diviziei I voluntară sârbă, căzuți în
Dobrogea în luptele de la 25 august până la 12 octombrie, pentru
eliberare şi unire. Patria recunoscătoare. Regatul
sârbo-croat-sloven“. Aici au fost înmormântați doar 243 de
militari sârbi, care au fost identificați. Atât s-a putut
recupera. Anul acesta am reușit, împreună cu Asociația de
prietenie româno-sârbă din Constanța, să luăm legătura cu
ambasadele Serbiei și Cehiei, și am adus 100 de sârbi și 41 de
cehi, urmași ai celor care în 1916 au luptat pentru apărarea
Dobrogei.
Cehi și sârbi la Piramida albă Foto: Cultul eroilor
În
fiecare an mergeți la Turtucaia să cinstiți memoria eroilor români
care au murit în Primul Război Mondial.
Da,
în prima duminică din septembrie, începând cu 2006, participăm
la Cimitirul Internațional de Onoare din Sumentsi – Daidâr la
ceremonialele organizate de autoritățile bulgare din Tutrakan. Cum
anul acesta s-au împlinit 110 ani de la luptele de la Turtucaia, am
solicitat și ni s-a aprobat să participe și garda de onoare
românească și astfel au dat onorul și garda de onoare bulgară și
cea română. La sfârșitul ceremonialului, cele două gărzi au
defilat prin fața celor care au participat la comemorare. Mai mult
decât atât, slujba religioasă a fost oficiată de preoți bulgari
și români, iar cea în limba română a fost oficiată de către un
sobor de preoți în frunte cu starețul Mănăstirii Dervent,
părintele Andrei Tudor. În fiecare an, aici au venit istorici, dar
și români interesați de istorie. Ce m-a bucurat a fost că au
venit anul acesta și tineri dintr-o comună din Teleorman care au
ținut neapărat să participe la ceremonie.
Flori la locul unde au pierit soldați români în Primul Război Mondial Foto: Gică Butnariu
Povestea tânărului comandor care a murit apărând Dobrogea. Eugen Stihi, marinar martir în timpul Primului Război Mondial, înhumat la Călăraşi
Singurul
mormânt al unui militar român
Cum
arată acum Turtucaia?
Turtucaia
este un oraș care și-a păstrat aerul și farmecul de la 1916.
Acolo unde Armata română a suferit o grea înfrângere, bulgarii au
făcut un memorial care conține mărturii ale Primului Război
Mondial și unde este prezentată lupta în imagini impresionante în
format 3 D. Spre cinstea lor, bulgarii au reușit să prezinte
veridic desfășurarea acțiunilor de la Turtucaia.
Care
este istoria cimitirului?
Cimitirul
unde au fost adunați toți morții a fost înființat de bulgari
până în 1919. Când a trecut Cadrilaterul din nou la România,
mormintele eroilor căzuți în război au fost reamenajate, atât
pentru militarii bulgari, români, germani și turci care și-au
pierdut viața în 1916 pe timpul luptelor din Cadrilater. Acolo sunt
îngropați aproximativ 8.500 de eroi cunoscuți și necunoscuți. În
perioada interbelică s-a relizat un monument, existent și astăzi,
dedicat cinstirii eroilor care s-au jertfit pentru țara lor. Pe cele
patru laturi ale monumentului sunt inscripționate inscrisuri în
limbile română, bulgară, germană și turcă. După 1940, odată
cu trecerea Cadrilaterului la Bulgaria, autoritățile bulgare au
preluat din vechiul cimitir monumentul central, însă toate
mormintele militarilor români au fost centralizate în două gropi
comune. Acum, mai există un singur mormânt al unui militar român,
locotenent-colonelul Ilie Georgescu. De asemenea, autoritățile
bulgare au preluat din vechea troiță clopotul de bronz realizat de
români, acesta fiind astăzi amplasat în biserica care a fost
amenajată ulterior. Atât a rămas în tot cimitirul. Ceea ce nu am
făcut până acum a fost să mergem la arhivele din Veliko Târnovo,
unde am aflat că există un tabel cu românii morți la Turtucaia.
Problema este că documentele sunt în limba bulgară, dar îmi
doresc ca pe viitor să merg să obțin lista și apoi să o
traducem.
Au
venit vreodată urmași ai foștilor militari morți în anul 1916 la
Turtucaia?
Nu,
n-am întâlnit. Doar un cetățean de la Onești, Cătălin Dima,
mi-a trimis o fotografie cu opt militari dintr-un divizion de
artilerie care au scăpat de la Turtucaia și și-au făcut o poză,
după ce au reușit să treacă Dunărea la Oltenița. L-am invitat
și a participat la un ceremonial la Tutrakan, fiind profund
impresionat de ceea ce a întâlnit aici. La sfârșit, a donat
muzeului din Tutrakan o copie a fotografiei unchiului său.
Dar
localnici?
În
fiecare an participă oameni din ce în ce în ce mai puțini. O dată
la cinci ani, când se împlinește o cifră rotundă, când sunt
prezenți președintele sau șeful Guvernului, zona este arhiplină.
Ar mai fi de remarcat modul impecabil în care autoritățile bulgare
întrețin acest cimitir de onoare.
