Saga Nord Stream 2, gazoductul dintre Rusia și Germania care a fost construit de-a lungul fundului Mării Baltice, este într-o asemenea situație încât a fost asemănat cu o valiză fără mâner uitată într-un aeroport – imposibil de abandonat și imposibil de cărat. Majoritatea personajelor care l-au aprobat – Jean-Claude Juncker, Angela Merkel, Matteo Renzi, David Cameron, Petro Poroșenko – au părăsit scena politică. Un singur politician a supraviețuit întregii povești: Vladimir Putin, președintele Rusiei.
Anunțată pentru prima dată în 2015, conducta de 11 miliarde de dolari deținută de gigantul energetic al Rusiei, Gazprom, a fost construită pentru a transporta gaz din vestul Siberiei, dublând capacitatea existentă a conductei Nord Stream 1 și pentru a asigura pentru 26 de milioane locuințe germane căldură la un preț accesibil.
Consecințe geopolitice
Această conductă este orice, dar numai un proiect pur comercial nu, așa cum a susținut fostul cancelar german Angela Merkel, scrie The Guardian. Are consecințe geostrategice vaste, pentru fiecare centimetru de țeavă ducându-se o luptă politică și juridică. Cei mai înverșunați critici ai săi au descris gazoductul ca fiind o trădare modernă, comparabilă cu pactul Molotov-Ribbentrop din 1939.
Se susține că, oferindu-i lui Putin o astfel de pârghie potențială asupra securității energetice europene, conducta de 1.200 km lasă Europa la cheremul liderului de la Kremlin. Dacă Putin dorește o nouă Ialta, o nouă reglementare a graniței cu Europa, atunci gazul și dependența Europei de rezervele rusești au devenit un mijloc de a realiza acest lucru. Criticii Nord Stream 2 spun că nu este vorba atât de mult despre crearea unei capacități suplimentare, cât despre înlocuirea principalului traseu pentru gazul rusesc către Europa, care trecea prin Ucraina. Alții spun că aceasta este o exagerare și că Rusia ar descoperi repede că dacă ar folosi gazul ca armă geopolitică, Europa are multe surse alternative.
Probleme în cadrul noii coaliții de la Berlin
Construcția gazoductului a fost finalizat în septembrie, după multe amânări și obstacole legale. Dar consiliul de administrație al Gazprom așteaptă acum permisiunea finală din partea autorităților germane de reglementare pentru a începe să trimită gaz prin conductă către consumatorii germani. Acea permisiune a devenit subiectul unor lupte interne timpurii în cadrul noii coaliții germane și din cauza amenințărilor lui Putin la adresa suveranității Ucrainei.
Este puțin probabil ca în ultimul moment proiectul să fie blocat definitiv, lăsând Gazprom și cei cinci co-investitori europeni ai săi cu un elefant alb strălucitor pe fundul mării Baltice.
Ucraina se teme că, prin ocolirea propriei rute de gaze – parte a unei strategii mai ample a Rusiei de a tăia legăturile cu republicile post-sovietice – va fi privată de taxele de tranzit care nu sunt de neglijat, reprezentând echivalentul a 4% din valoarea PIB-ului ucrainean.
Kievul a susținut, de asemenea, că gazoductul va crește controlul și cota Rusiei pe piața europeană de gaze și, prin urmare, îi va oferi lui Putin șansa de a-și pune cizma pe gâtul Europei.
Ucraina și-a găsit aliați care să-i susțină cauza: Polonia, țările baltice, mai târziu Italia, Marea Britanie și Comisia Europeană. Toți exemplificat cu stoparea livrărilor de gaz rusești din 2006 și ianuarie 2009 și amenințările recente ale lui Putin la adresa Moldovei, pentru a argumenta că Rusia nu va arăta nicio reținere cu privire la închiderea robinetelor pentru a-și asigura avantajul geostrategic.
Jocurile Germaniei și SUA
Lobby-ul de la Kiev a condus, în decembrie 2019, la introducerea de sancțiuni americane în virtutea Actului privind securitatea energetică a Europei (PEESA). Ca urmare, construcția conductei a fost suspendată timp de un an și jumătate, după ce un antreprenor din Elveția s-a retras. Îngrijorat, guvernul german prin ministrul de finanțe de atunci, actualul cancelar Olaf Scholz, i-a trimis o scrisoare privată, în 7 august 2020, secretarului Trezoreriei SUA de atunci, Steven Mnuchin, în care îi propunea ca Germania să finanțeze construcția a două terminale de gaze naturale lichide în Germania cu până la 1 miliard de euro pentru ca SUA să pună capăt obstacolului Nord Stream 2. SUA au făcut lobby pentru mai multe exporturi de GNL către Germania.
Donald Trump a respins oferta germană, spunându-i cancelarei Angela Merkel „să nu mai hrănească fiara“. La un summit NATO din 2018, el s-a plâns: „Germania va avea aproape 70% din țara controlată de Rusia prin importul de gaze naturale. E potrivit? Ar trebui să ne ferim de Rusia, iar Germania iese și plătește miliarde și miliarde de dolari pe an Rusiei.”
Inițial, abordarea administrației Biden a fost una de continuitate, urmând linia fermă adoptată de Trump și îndemnând Europa să nu devină vulnerabilă la șantajul energetic rusesc.
Berlinul rezolvă totul cu bani
Dar în mai linia s-a înmuiat. Diplomația germană lucrase și își atinsese scopul. La 19 mai, Antony Blinken, secretarul de stat al SUA, a renunțat la sancțiunile impuse directorului executiv al Nord Stream, Matthias Warnig, președintele Nord Stream 2 și prieten apropiat al lui Putin, explicând că vrea să acorde timp diplomației să acționeze. Până la 7 iunie, Blinken a spus că gazoductul este un fapt împlinit, iar pe 21 iulie, la o săptămână după întâlnirea Merkel-Biden de la Casa Albă, SUA au ridicat complet sancțiunile ca un cadou de rămas bun pentru Merkel care își încheia mandatul.
Conform acordului la care Merkel a ajuns cu Biden, Germania a promis să prelungească un acord de tranzit al gazelor ruso-ucrainene pentru 10 ani, precum și să contribuie cu 175 de milioane de dolari la un nou fond verde pentru Ucraina pentru a-și îmbunătăți independența energetică din surse regenerabile. „În cazul în care Rusia ar încerca să folosească energia ca armă sau să comită noi acte agresive împotriva Ucrainei”, mai spune declarația, „Germania va lua măsuri la nivel național și va face presiuni pentru măsuri eficiente la nivel european, inclusiv sancțiuni, pentru a limita exportul rusesc”. Merkel a spus că aceste asigurări se aplică nu doar administrației sale, ci și a succesorului ei.
Amos Hochstein, consilierul principal al lui Biden pentru securitatea energetică globală, a justificat ulterior pragmatismul lui Biden, spunând: „Ideea de a ajunge la o declarație comună cu Germania era recunoașterea realității finalizării conductei în sine, înțelegând că o acțiune agresivă a Statelor Unite nu ar fi schimbat rezultatul și poate doar l-ar fi întârziat”.
SUA a vrut Germania alături în „războiul“ cu China
Calculul lui Biden era de înțeles. El a vrut să repare relația cu Germania și să caute sprijinul acesteia în „războiul“ cu Chinei. În acest proces, știa că va supăra Ucraina, dar, așa cum a arătat cu acordul Aukus – pactul de securitate indo-pacific care i-a privat pe francezi de un contract militar gras – echipa de securitate națională a lui Biden pare destul de dispusă să-i dezbine pe aliați pentru a-i concentră asupra marelui competitor strategic, China.
Verzii germani au fost, de asemenea, profund dezamăgiți de faptul că departamentul de stat a înghițit argumentul diplomației germane că gazoductul era de neoprit. Da, Gazprom se afla aproape de finalizare, dar încă mai existau obstacole de reglementare semnificative în Germania și UE.
Dar de atunci, echilibrul atent construit de Merkel a fost perturbat de trei evenimente: creșterea vertiginoasă a prețurilor la gaze în Europa, alimentată de cererea în creștere din Asia; masarea trupelor ruse la granița cu Ucraina și intrarea Verzilor în guvernul de coaliție. Nord Stream 2 este din nou miză. Scholz, acum cancelar german, rămâne un susținător al proiectului, dar el, Biden și liderii G7, sunt în căutarea unor modalități de a-l descuraja pe Putin.
Complexele nemților
Adevărata întrebare este dacă Verzii, apropiați în mod ironic cu republicanii americani, pot opri proiectul cu totul. Pentru a face acest lucru va fi nevoie de o provocare dramatică a modului în care Germania vede Rusia, scrie The Guardian.
Profesorul și analistul John Lough, membru asociat al Chatham House, a studiat modul în care legătura emoțională a Germaniei cu societatea și cultura rusă a contribuit interpretarea greșită a direcție în care s-a îndreptat Rusia. Vorbind recent la Chatham House, Lough a susținut că „este în joc o combinație ciudată de emoții – o teamă istorică față de Rusia, un sentiment de vinovăție pentru crimele naziștilor, o recunoștință față de Moscova pentru că a permis unificarea germană. Apoi a existat o logică economică – din punct de vedere istoric, Germania a avut tehnologia și Rusia resursele, iar asta creează un fel de complementaritate naturală între cele două țări. În cele din urmă, există o percepție larg răspândită că Ostpolitik [normalizarea relațiilor dintre Republica Federală Germania și Europa de Est] de la sfârșitul anilor 1960 și 70 a pus capăt războiului rece. Relaxând tensiunile, construind contacte, tranzacționând mai mult, până la urmă Rusia va fi un actor rațional. Există o credință aproape religioasă că, deoarece Rusia are nevoie de piețe și Germania are nevoie de gaz rusesc, dependența reciprocă va asigura stabilitate“, susține analistul . Lough spune că Germaniei îi este foarte greu să accepte faptul că Rusia s-a mișcat constant într-o direcție autoritară. John Lough si-a început cariera ca analist la Centrul de Cercetare pentru Studii Sovietice, concentrându-se pe politica de securitate sovietică/rusă. A lucrat șase ani la NATO și a fost primul reprezentant al Alianței la Moscova (1995 – 1998). A câștigat experiență directă în industria rusă de petrol și gaze la TNK-BP ca manager în echipa de afaceri internaționale a companiei (2003 –2008).
Într-adevăr, instinctul lui Merkel, conform consilierului său șef pentru politică externă, Christoph Heusgen, a fost întotdeauna să țină cont de ceea ce era tolerabil pentru Rusia. Din acest motiv, ea s-a opus planului de acțiune NATO pentru Ucraina, furnizarea de arme ofensive și a continuat să susțină că Nord Stream nu amenință securitatea energetică a Europei.
Această mentalitate, potrivit lui Ralph Fücks, directorul Centrului German pentru Modernitate Liberală și apropiat Verzilor, este aproape de a oferi Rusiei un drept de veto.
Frank-Walter Steinmeier, președintele german, de exemplu, apără proiectul citând dictonul lui Henry Kissinger conform căruia diplomații buni caută puncte de contact în politica externă „pentru a transforma un prezent rău într-un viitor mai bun”.
Fostul ministru de externe german Heiko Maas, tot de la SPD, a prezentat conducta ca un mijloc de a păstra legătura cu Rusia. O „strategie a podurilor arse”, a spus el, nu este doar greșită, ci și periculoasă, deoarece aceasta ar împinge Rusia într-o cooperare economică și militară strânsă cu China. Dar cea mai entuziastă a fost Manuela Schwesig, premierul landului Mecklenburg-Pomerania de Vest, care s-a contrat în repetate rânduri cu Verzii. Conducta ajunge pe uscat în landul ei, în portul Mukran, din nord-estul orașului Rügen.
Ea a fost un avocat important al Moscovei: sărbătorește Ziua Rusiei în fiecare an și chiar a înființat o fundație pentru a proteja firmele de sancțiunile SUA, care poartă titlul Fundația pentru Protecția Climei și a Mediului. „Dacă vrem să scăpăm de energia nucleară și energia pe cărbune, avem nevoie de gaz cel puțin pentru o perioadă de tranziție”, a spus ea.
Așadar, pentru a câștiga, noua șefă a diplomației germane nu trebuie doar să-și înfrunte partenerii de coaliție, ci și să câștige o confruntare cu germanii, dintre care mulți sunt de acord cu Scheswig și sunt sceptici că țara își poate permite să renunțe la energia nucleară, cărbune și gaz în acelasi timp.
Bătălie juridică
Dar Bearbeck are aliați influenți în rândul prognozatorilor de energie. Dirk Messner, șeful agenției germane de mediu UBA, a declarat în august că „Nord Stream 2 ar putea fi în curând depășit din motive de politică climatică. „Nord Stream 2 ar putea deveni rapid un fel de dinozaur printre proiectele energetice, pentru că vrem să avem emisii [nete] zero până în 2045”.
Cel mai important aliat potențial al lui Baerbock este Comisia Europeană și legea. De ani de zile Comisia și Gazprom au fost în dezacord. Compania rusă a încercat să evite rețeaua de reglementare a UE, argumentând că o directivă energetică din 2019 nu se aplică conductei. Gazprom a eșuat, iar acum autoritatea germană de reglementare împreună cu UE are nevoie de șase luni să decidă dacă conducta respectă legislația UE. Alte companii au primit permisiunea de a-și prezenta cazul autorității germane de reglementare, inclusiv operatorului de rețea de gaze din Ucraina, GTSOU și Polonia, PGNiG.
O mamă a tuturor bătăliilor legale este așteaptă și, în acest timp, valiza fără mâner își așteaptă soarta.