De fiecare dată când vorbim despre Statele Unite ale Americii, avem de a face cu niște fraze standard precum “măreția americană” sau “caracterul american excepțional”. Având în vedere pierderea de viteză a Occidentului din ultimii ani, întrebuințarea acestora este destul de evidentă: dorința de a păstra hegemonia americană și încercarea de a-i determina pe cetățeni să rămâă angajați în acest proiect. Tendința aceasta s-a văzut cel mai puternic în timpul administrației Trump, dar a continuat și în timpul administrației Biden.
Cum am mai spus într-un articol anterior, Donald Trump a fost în primul rând un răspuns la criza americană, nu cel care a generat criza. De aceea, înainte de a vorbi despre administrația Trump, e important să vedem care era pulsul societății în timpul administrației Obama. Franklin Graham era de părere că societatea se află în cel de-al unsprezecelea ceas al lui Dumnezeu sau probabil în ultimele minute.. când vezi cât de rapid se deteriorează țara, cât de rapid se degradează moral lumea întreagă, în special în timpul acestei administrații, țara a făcut un salt de pe trambulina morală fix în haznaua omenirii. Observăm un ton pesimist clar exprimat, care nu putem spune că s-a atenuat nici după venirea lui Trump la putere. Astfel că, în 2016, pe fondul venirii intempestive a noului președinte la Casa Albă, își face loc o campanie de tip nostalgic-restaurativ prin propunerea unei viziuni care punea America în vârful piramidei statelor democratice la nivel mondial. Donald Trump aduce elemente noi pentru o poveste veche încă de pe vremea părinților fondatori, întrucât „America First” nu era un concept nou în guvernarea americană.
Direcția politică și economică a Statelor Unite. Încotro?
Sloganul „America First” a fost utilizat și în perioada interbelică de către America First Committee, care a susținut că Statele Unite ar putea să se concentreze pe problemele interne dacă evită participarea la al Doilea Război Mondial. Totuși, în contextul administrației Trump, acesta a căpătat noi conotații și a fost utilizat pentru a justifica politici care redefinesc relațiile internaționale și angajamentele globale ale Statelor Unite. Acest fenomen a marcat o revenire a conceptului de izolaționism, dar într-o formă nouă, făcând loc pentru neo-izolaționismul care urma să modifice peisajul geopolitic. Tema abordată de acest text pleacă de la întrebarea de cercetare „Cum a influențat politica „America First”, ca manifestare a neo-izolaționismului american, rolul strategic al Statelor Unite și relația economică și geopolitică cu China, care s-a transformat într-un război comercial?”
Izolaționismul este o „mare strategie” care vizează lipsa alianțelor cu puterile străine și evitarea unei implicări strategice de durată dincolo de spațiul Americii de Nord. Termenul “mare” de aici n-are nicio legătură cu „grandios” sau „ambițios”, ci se referă la un efort concertat de gestionare a resurselor unui stat pentru afirmarea interesului național pe termen lung. În mandatul lui Donald Trump, ideea se revitalizează prin retragerea Statelor Unite din mai multe acorduri internaționale, renegocierea tratatelor comerciale și o atitudine mai fermă atât față de aliați, cât și față de adversari. Ordinea generală va fi cu siguranță diferită, chiar dacă există obiective din agendă care nu vor ajunge la un rezultat specific. Aici există și o dimensiune paradoxală care conduce spre mai multe gafe diplomatice. Fostul președinte republican își declară simpatia pentru Vladimir Putin în cadrul unei conferințe de presă comune și începe un război comercial cu China, urmând ca mai apoi cele două state (SUA-China) să aibă relații când fierbinți, când înghețate. Un adevărat „nu te supăra frate” în varianta (geo)politică.
În orice administrație, politica de securitate națională este un amestesc deosebit de angajamente de lungă durată, interese politice vechi, inițiative prezidențiale noi și răspunsuri improvizate la crize bruște. Ce vreau să subliniez aici este faptul că neo-izolaționismul este întruchipat de administrația Trump și reprezintă, de fapt, un ansamblu de interese politice pentru care se aplică inițiative noi. Spre deosebire de toți ceilalți președinți începând din 1945, Trump respinge ipotezele de bază ale ordinului postbelic. El crede în protecționism mai degrabă decât în comerțul liber, în competiție mai degrabă decât în cooperare și în autoritarism mai degrabă decât în democrație. Trump nu are apetit pentru jocuri cu sumă pozitivă, deoarece trăiește într-o lume cu sumă zero. A reînviat vechea etichetă America First pentru politica sa externă, deoarece este de acord cu ideologia acesteia. Pentru el, Statele Unite nu au nicio legătură reală cu lumea dincolo de granițele sale; totul este cash and carry.
Neo-izolaționismul, sau izolaționismul 2.0, susține că angajamentul strategic dincolo de un perimetru de securitate central în jurul Americii de Nord este inutil și contraproductiv, contestând logica conform căreia Statele Unite trebuie să mențină cea mai puternică forță de luptă din lume. Angajarea Statelor Unite ale Americii în puncte fierbinți, destabilizează statul și economia, aspect care a dus la preferința populației a măsurilor protecționiste și dezangajare militară. Nici nu ar trebui să se pună problema dacă Statele Unite ale Americii au dreptul să își reconsidere acordurile și alianțele care au devenit inegale sau chiar inechitabile, și să amenințe cu modificarea lor. Așadar, prin reducerea angajamentelor în străinătate, bugetul total al apărării ar putea crește considerabil și ar putea permite prioritizarea unor aspecte fundamentale precum dimensiunea comercială, creșterea bunăstării sociale și consolidarea securității prin exploatarea imunității strategice și nu prin mărirea arsenalului de armament. Este important, însă, să înțelegem că reducerea unor astfel de intervenții, nu înseamnă că SUA se retrag complet de pe scena internațională. Un asemenea eveniment ar duce la instalarea unui vid de putere, pe care Federația Rusă și China sunt interesate să îl exploateze pentru extinderea influenței proprii. Putem spune că astfel, prezența continuă a SUA contrabalansează o posibilă confruntare ruso-chineză pentru hegemonie pe plan mondial.
China. O provocare pentru strategia americană?
China prezintă în mod inerent o provocare fundamentală pentru strategia americană. Donald Trump și-a numit concret adversarii prin doctrina sa dată publicității în anul 2017. Printre aceștia, remarcăm în mod special Federația Rusă și China. Competiția dintre acești actori și SUA este, în esență, un conflict politic între susținătorii regimurilor represive și apărătorii societății libere. Acest text va plasa accentul asupra celei din urmă, întrucât China „este singura țară care are voința și puterea de a-și remodela regiunea și ordinea internațională”, conform spuselor lui Lloyd Austin într-un interviu din 2022. Așadar, pentru SUA, competiția cu statul chinez a devenit principalul punct care îi definește toate politicile. Înainte de venirea lui Donald Trump la Casa Albă, relațiile SUA-China au fost caracterizate de un echilibru fragil între cooperare și competiție. Acestea colaborau în diverse domenii precum schimbările climatice și sancțiunile împotriva Coreei de Nord, însă SUA critica frecvent China pentru aspecte precum drepturile omului și militarizarea Mării Chinei de Sud. Mai apoi, Trump acuză prin doctrina sa faptul că statul chinez încearcă să înlocuiască SUA în regiunea Indo-Pacifică, iar progresul militar și economic pe care îl înregistrează se datorează accesului la modelul economic inovator propus de americani, dar și prin accesul în universități americane.
Toate drumurile duceau la Roma altădată. Astăzi, (multe) duc la Beijing. În ceea ce privește influența comercială a Chinei la nivel global, nu există frază mai potrivită. Cum acționează China pentru a ajunge să atingă acest deziderat? Prin inițiativa One Belt, One Road (OBOR) și construirea noilor drumuri ale mătăsii. Pornit încă din 2013, acest proiect își propune să promoveze conectivitatea continentelor asiatice, europene și africane și a porturilor precum cele din Oceanul Indian, Golful Persic și Marea Roșie. Concret, își propune să consolideze conducerea economică a Beijingului printr-un program vast de construire a infrastructurii (autostrăzi, poduri, centrale electrice și porturi) în regiunile învecinate Chinei. Peste 80 de țări fac parte acum din program. Printre ele se observă țări din Asia de Sud, Asia de Sud-Est, Orientul Mijlociu, state din Europa de Est, Africa și multe altele. În ceea ce privește Europa de Est, un exemplu clar al influenței economice extinse a Chinei este chiar România. În ultimii ani, România a devenit un punct de destinație pentru numeroase produse chinezești, importate masiv prin platforme de comerț electronic precum Shein și Temu. Aceste platforme au câștigat popularitate datorită prețurilor competitive și diversității produselor oferite, atrăgând un număr tot mai mare de consumatori români. De asemenea, firme și industrii precum Apple, HP, Ford, Nike, Burberry au optat pentru relocarea producției în China pentru a beneficia de avantajele economice oferite de această țară, însă, pe termen lung, această strategie a creat o dependență economică și logistică semnificativă față de China.
Sub aparența unei inițiative favorabile pentru toate statele din acest proiect, se ascund îndatorări profunde. China dorește să faciliteze exportul de produse chinezești și propune la schimb instalarea de infrastructură modernă pe teritoriul statelor prin care trec acestea. China pare să fie singura oportunitate la îndemână, întrucât când vine cu o idee, vine și cu banii. Ba mai mult, spre deosebire de Occident, nu dictează condiții și nu cere adoptarea unor valori străine. Deși scopul principal declarat al BRI este de a stimula creșterea economică și de a promova cooperarea internațională prin oferirea de împrumuturi semnificative pentru finanțarea proiectelor de infrastructură în diverse țări, în special în cele în curs de dezvoltare, poate fi identificată o influență politică și economică în teritoriile vizate. În realitate, China nu construiește pro bono această infrastructură, ci împrumută fonduri pentru realizarea acesteia iar în cazul în care acești actori intră în incapacitate de plată, cea dintâi preia controlul. Creșterea îndatorării poate duce la creșterea influenței politice a Chinei asupra țărilor debitoare. Exemple notabile sunt Sri Lanka, care a cedat portul Hambantota Chinei pe o perioadă de 99 de ani după ce nu a reușit să ramburseze împrumuturile utilizate pentru construirea acestuia, dar și Pakistan din cauza Coridorului Economic China-Pakistan, precum și Djibouti, care are o datorie externă considerabilă față de China. În cazurile în care economia este deja precară acolo unde intervine statul chinez, presiunea fiscală se resimte și mai puternic. Desigur că, expansiunea Chinei nu a avut loc doar prin astfel de împrumuturi, ci și prin achiziții. De exemplu, companiile chineze au cumpărat, integral sau în mare parte, terminale portuare în Spania, Italia și Belgia.
Ideea care trebuie pusă în evidență este că statul chinez încearcă să concureze și să înlocuiască Statele Unite prin orice mijloace și să dovedească faptul că modelul occidental de modernizare nu este unic, ci doar una dintre numeroasele posibilități existente. Acest lucru a fost bine intuit de către Donald Trump în documentul său programatic. Pe lângă faptul că statul chinez încearcă să ia locul SUA în Indo-Pacific sau Europa prin materializarea drumurilor mătăsii, acest lucru se observă și în alte zone. China își dorește să devină o alternativă geopolitică, sărind imediat în orice loc rămas gol. Această situație poate fi exemplificată prin situații precum Iranul, care a fost supus sancțiunilor pentru dezvoltarea programului nuclear. Răspunsul chinez a fost acela de a continua să importe petrol iranian pentru a oferi o sursă crucială de venit Iranului, în ciuda sancțiunilor americane. Mai mult decât atât, Iran și China semnează în 2021 un acord de cooperare strategică pe 25 de ani. Un alt exemplu este Venezuela, unde SUA a aplicat sancțiuni usturătoare pentru a pune presiuni pe Nicolas Maduro. Bineînțeles, China a sărit rapid în ajutor cu un împrumut de 5 miliarde de dolari meniți să ajute Venezuela să reziste acestor presiuni. Nu putem uita de Federația Rusă, cele două state „făcându-și ochi dulci” de mai mult timp. SUA și Uniunea Europeană au impus sancțiuni asupra Rusiei după anexarea Crimeei în 2014 și intervenția în estul Ucrainei. Ei bine, în același an, Gazprom și China National Petroleum Corporation au semnat un acord de 400 miliarde de dolari pentru furnizarea de gaze naturale către China prin gazoductul Power of Siberia. Nu în ultimul rând, China încearcă să înlocuiască SUA în Orientul Mijlociu prin discursuri împăciuitoare și înduioșătoare. Astfel că, președintele Xi l-a găzduit pe premierul israelian Benjamin Netanyahu, iar mai apoi pe președintele palestinian Abbas, în martie 2017. Aceasta a fost o parte a eforturilor diplomatice ale Chinei de a juca un rol mai activ în procesul de pace din Orientul Mijlociu. Vom include aici și India, pivotul strategic pe care SUA îl menține în Asia și pe care îl consideră aliatul numărul unu. În ciuda rivalității cu China, India este curtată intens de aceasta. Putem observa asta prin summitul de la Wuhan și mai apoi prin acordul dintre India și China, prin care China s-a angajat să furnizeze date hidrologice despre fluviul Brahmaputra, în vederea evitării inundațiilor.
Războiul comercial. Cine suportă, de fapt, consecințele?
Doctrina Trump – continuată și de administrația Biden – promovează naționalismul economic, încurajând companiile americane să producă bunuri în SUA și descurajând externalizarea locurilor de muncă. Pentru fostul președinte american, securitatea economică înseamnă securitate națională. Pentru Donald Trump, „măreția națională” a fost definită preponderent în termeni economici, politici și militari. Una din principalele realizări a fost adoptarea proiectului de lege Tax Cuts and Jobs Act, pentru care a lucrat neobosit și care viza o reducere colosală a impozitelor pentru persoane fizice și întreprinderi. Scopul acestei legi era să atragă înapoi în Statele Unite capitalurile acumulate în străinătate. Acest obiectiv a fost atins rapid, exemplificat de decizia companiei Apple de a reintroduce în economia americană suma de 252 de miliarde de dolari, la doar o lună după adoptarea legii. În altă ordine de idei, ceea ce a schimbat cu adevărat dinamica dintre cele două țări a fost succesul economic de neegalat al Chinei. Până în 1995, PIB-ul Chinei era de aproximativ zece procente din PIB-ul SUA. Până în 2021, acesta a crescut la aproximativ 75% din PIB-ul SUA. În 1995, Statele Unite au produs aproximativ 25% din producția mondială de producție, iar China a produs mai puțin de cinci procente. Dar acum China a trecut peste Statele Unite. Anul trecut, China a produs aproape 30% din producția mondială de producție, iar Statele Unite au produs doar 17%. Ascensiunea fulminantă a Chinei creează condiții pentru izbucnirea unui război comercial caracterizat de creșterea taxelor. Începând din 2018, SUA a impus tarife asupra importurilor din China, vizând o gamă largă de produse precum panourile solare și mașinile de spălat chinezești, urmând ca mai apoi să includă și importurile de oțel și aluminiu. China a răspuns prin impunerea de tarife similare, escaladând astfel conflictul prin creșterea prețurilor pentru produse americane precum mașini, oțel, whiskey și carne de porc. Deși inițial nu a fost un obiectiv declarat al administrației, conflictul a devenit o strategie adoptată pentru a proteja interesele economice americane. Politica externă și politica comercială a lui Trump pot fi înțelese cu acuratețe ca o reacție la deficiențele internaționalismului neoliberal sau globalismului, așa cum a fost practicat de la începutul anilor 1990 până în 2017. Tensiunile între SUA și China s-au extins și în alte domenii, cum ar fi tehnologia, prin restricțiile impuse Huawei și TikTok. Surpriză! Pe 2 iunie 2024, candidatul la președinție pentru a doua oară, postează primul videoclip pe TikTok.
Revenind la teoria politică de neo-izolaționism promovată de doctrina America First. Acesta s-a manifestat și prin dorința de a readuce fabricile din China în SUA, ca parte a unei strategii mai largi de protejare a intereselor economice naționale și de reducere a dependenței de lanțurile de aprovizionare globale. Această strategie include renegocierea acordurilor comerciale precum NAFTA, luând astfel naștere USMCA (Acordul Statele Unite-Mexic-Canada), impunerea tarifelor mai mari asupra produselor importate din China, politici de re-shoring și obținerea unor subvenții și stimulente pentru companiile americane care decideau să repatrieze producțiile din China. În această situație tensionată, Donald Trump a folosit un discurs aproape mesianic din care se subînțelegea faptul că este trimisul unui Dumnezeu politic și economic pentru a salva patria de amenințarea chinezească. Această pedeapsă aplicată țării dragonului roșu trebuia să aibă loc „cu mulți, mulți ani în urmă. Probabil că acesta a fost unul dintre motivele pentru care am fost ales. Poate chiar motivul principal”.
Așadar, primul val de taxe a fost aplicat pentru circa 1000 de produse, ceea ce producea pagube de aproximativ 60 de miliarde de dolari. După mai multe valuri de acest fel, compania Walmart avertiza faptul că aceste evenimente vor afecta cifrele de afaceri. Însă presiunea economică a continuat să crească, indiferent de consecințe.
Să ne aducem aminte că vorbim aici despre fostul președinte republican Donald Trump, care candidează și anul acesta la prezidențiale. Acest personaj este cunoscut tocmai pentru haos și imprevizibilitate în acțiunile sale. Astfel că, după câteva valuri de taxe vamale imense, se strecoară și câteva momente de aparentă detensionare, caracterizate de angajamente de a achiziționa produse americane din partea chinezilor și promisiuni de a înceta majorarea taxelor. De la extaz la agonie, aceste perioade sunt prea scurte să conteze.
În 2019, în stilul său clasic și caracteristic, Donald Trump anunță pe Twitter că războiul economic se intensifică și majorează taxele chiar până la 30%. Criticile nu au întârziat să apară. Christine Lagarde spunea că „Taxele vamale nu doar că duc la articole mai scumpe și posibilități mai limitate de alegere a produselor, dar nici nu permit comerțului să își îndeplinească rolul esențial de stimulare a productivității și de răspândire a noilor tehnologii”. Măsurile unilaterale protecționiste au produs șoc în ministerele Europei, dar și în rândul publicului larg. Conform unui studiu publicat în 2019, japonezii percep amenințarea reprezentată de SUA ca fiind aproape la fel de semnificativă ca și cea venită din partea Chinei. Toate aceste inițiative înainte de Trump fără vreun plan sau vreo verificare prealabilă a riscurilor, riscă să plaseze America pe locul doi.
Spuneam mai devreme de compania Apple. Toată lumea are în prezent, sau a avut cândva, un produs al acestei companii. Ce nu știm însă, este faptul că 20% din profiturile sale vin din China Continentală, Taiwan și Hong Kong. Creșterea taxelor vamale și încetinirea producției afectează semnificativ activitatea acestor corporații-gigant precum Apple, obligându-le să exploreze alte piețe pentru a-și menține veniturile. Această strategie s-a dovedit a fi contraproductivă, generând efecte perverse precum creșterea prețului aluminei peste tot în lume în anul 2018. Ca fapt divers, Statele Unite importă peste 90% din aluminiul utilizat pentru producția internă. Se pare că Donald Trump nu a învățat din greșeli, mai ales în contextul în care în 2017 sancționase Rusia, ceea ce a condus la scumpirea petrolului cu aproximativ 30%. Peste toate acestea, se adaugă faptul că prețul oțelului aproape că se dublase. Se pare că nu e chiar așa ușor să pui America pe primul loc, când primul care suportă consecințele este chiar statul propriu.
Concluzii. Viitorul este al izolaționismului?
Fostul președinte a deschis focul împotriva tuturor. Pe lângă China, a supus mai multe state la provocarea de a-și regândi planurile și parteneriatele strategice. Spre exemplu, a tăiat un ajutor de 25 milioane de dolari pentru Rețeaua Spitalicească a Ierusalimului de Est care furniza servicii pentru nou-născuți. Această mișcare a generat un val de critici internaționale și a accentuat tensiunile în regiune. Însă, cumulate, astfel de situații fac loc statului chinez să promoveze discursul înduioșător despre care menționam mai devreme.
Cu alte cuvinte, în opinia multor americane cu funcții importante, în continuare vom asista nu doar la o competiție, ci și la o ciocnire a civilizațiilor, în urma căreia nu poate exista decât un singur deznodământ: victorie sau înfrângere. Cu greu s-ar putea vorbi de o supraestimare a mizei aflate în joc. Relațiile dintre SUA și China nu sunt deloc ușor de prezis, însă nici doctrina lui Donald Trump nu a fost o strategie viabilă, ci mai degrabă un slogan. Indiferent de eventualul acord la care se va ajunge după rundele de discuții menite să creeze un teren de joc economic mai uniform între cele două țări, un lucru este cert: nu va exista niciun fel de înțelegere permanentă. Evoluțiile în relațiile bilaterale vor rămâne fluctuante și vor continua să influențeze economia globală și politica internațională. În schimb, faptul că Drumurile Mătăsii sunt tot mai importante nu este deloc o iluzie. Și vor fi tot mai importante. Modul în care se vor dezvolta, vor evolua și se vor modifica va influența decisiv lumea viitorului, în bine sau în rău. Pentru ca aceasta a fost dintotdeauna menirea Drumurilor Mătăsii.
În încheiere, rămâne de văzut ce se va întâmpla după alegerile din anul acesta și cum se vor schimba regulile acestui joc politic și economic. Într-o eventuală revenire a lui Donald Trump la Casa Albă în 2024 – dar semnele administrației Biden/Harris par să fie similar -, riscul unui nou val de escaladare în conflictul comercial cu China nu este doar o speculație, ci o amenințare palpabilă pentru economia globală. Politica sa agresivă, caracterizată de tarife crescute și sancțiuni impuse cu rapiditate, ar putea să sporească tensiunile deja existente, provocând perturbări masive în lanțurile de aprovizionare internaționale și amplificând incertitudinea pe piețele financiare. Într-un context în care diplomația economică devine tot mai complexă și fragilă, o reîntoarcere a lui Trump ar putea impune o realiniere severă a alianțelor și ar putea redefini relațiile economice internaționale într-un mod profund imprevizibil.
Mihaela Aura Popescu este studentă la Masterul de Securitate al Universității din București – Facultatea de Sociologie.