Există momente în care calendarul pare să creeze punți
neașteptate peste timp. Simone Veil s-a născut pe 13 iulie 1927, la Nisa. În
aceeași zi de 13 iulie, dar în 1972, aveam să mă nasc și eu. Este, desigur,
doar o coincidență. Dar participarea, zilele trecute, la Strasbourg, la
ceremonia de decernare a premiilor care îi poartă numele, a făcut ca această
apropiere de calendar să capete, pentru mine, o semnificație aparte.
Foto: Arhiva Adevarul
Uneori, istoria
îți oferă șansa de a întâlni nu un
om, ci o moștenire. Simone Veil nu mai este printre noi, însă prezența ei
continuă să fie atât de puternică încât ai impresia că nu participi la o ceremonie dedicată trecutului, ci unei conștiințe care încă
vorbește Europei de astăzi.
Sunt evenimente
la care mergi din respect pentru protocol și altele din care pleci cu
sentimentul că ai primit o lecție. Acesta a fost unul dintre ele. Dincolo de
solemnitatea ceremoniei și de
emoția laureaților, am avut senzația că adevăratul omagiu nu era adus doar unei
personalități excepționale, ci valorilor pe care le-a întruchipat întreaga sa
viață.
În ultimii ani,
vorbim despre Uniunea Europeană aproape exclusiv în limbaj administrativ.
Discutăm despre fonduri europene, reguli fiscale, directive, reforme, jaloane
și mecanisme instituționale. Toate sunt importante. Dar, participând la ceremonia dedicată lui Simone Veil, mi-am dat seama cât de
ușor putem pierde din vedere ceea ce a făcut posibil întregul proiect european.
Europa nu s-a născut din economie. Europa s-a născut din memoria războiului și
din hotărârea unei generații de a nu mai permite niciodată repetarea lui.
Puțini oameni
întruchipează această idee mai bine decât Simone Veil. Deportată la
Auschwitz-Birkenau la doar șaisprezece ani, despărțită de familie și marcată pentru totdeauna de ororile
Holocaustului, ar fi avut toate motivele să privească lumea prin prisma
resentimentului. A ales însă exact contrariul. A ales să transforme suferința
în responsabilitate, iar tragedia personală într-o forță pusă în slujba binelui
public.
Sunt oameni care
intră în istorie prin puterea pe care au exercitat-o și oameni care rămân în
istorie prin autoritatea morală pe care au câștigat-o. Simone Veil aparține
celei de-a doua categorii. Desigur, funcțiile pe care le-a ocupat au fost
remarcabile. A devenit prima femeie aleasă președintă a Parlamentului European,
într-un moment simbolic pentru construcția europeană. A promovat reforme
curajoase în societatea franceză și a susținut cu
consecvență drepturile femeilor, accesul la educație și sănătate, participarea lor deplină la viața publică și respectarea demnității fiecărei persoane. Dar dacă astăzi îi
rostim numele cu respect, nu este doar pentru aceste realizări. Este pentru
felul în care întreaga ei viață a demonstrat că demnitatea poate învinge chiar
și acolo unde răul a părut absolut.
Generația lui Simone Veil știa cât costă libertatea pentru că trăise lipsa ei. Noi, cei
născuți după război, am avut privilegiul de a o primi aproape ca pe o
normalitate. Iar copiii și tinerii de astăzi riscă, uneori fără să-și dea seama, să creadă că pacea, democrația și libertatea sunt stări firești, garantate pentru
totdeauna. Nu sunt. Ele trebuie apărate în fiecare generație.
Poate tocmai de
aceea premiile care poartă numele lui Simone Veil au o semnificație atât de profundă. Ele nu
recompensează doar performanța. Ele transmit mai departe o memorie. O memorie
care ne amintește că Europa nu este doar o construcție
politică sau economică, ci și una morală. Că
solidaritatea nu este un slogan, ci o alegere. Că respectul pentru demnitatea
umană nu este negociabil. Și
că viitorul nu poate fi
construit fără înțelegerea trecutului.
Trăim într-o
epocă în care memoria pare să aibă tot mai puțină răbdare. Ritmul informației
ne obligă să privim permanent înainte, iar trecutul este redus, de multe ori,
la câteva aniversări sau ceremonii. Tocmai de aceea,
întâlnirea cu destinul lui Simone Veil are o asemenea forță. Ea ne obligă să
încetinim și să ne întrebăm nu doar ce fel de Europă vrem să construim, ci și
ce fel de oameni vrem să fim.
Am plecat de la
Strasbourg cu convingerea că memoria nu înseamnă să rămâi prizonierul
trecutului, ci să-i înțelegi lecțiile. Simone Veil a demonstrat că un om poate transforma cea mai profundă suferință într-o forță care
schimbă lumea. Iar într-o Europă care traversează din nou vremuri complicate,
marcate de războaie la granițele sale, de extremisme care reapar și de tentația de a pune sub semnul întrebării valori pe care
le credeam definitive, poate că tocmai astfel de repere ne sunt cele mai
necesare.
Tratatele pot fi
renegociate. Instituțiile pot fi reformate. Majoritățile politice vin și
pleacă. Dar fără memoria celor care au construit Europa din ruinele războiului
și fără valorile pe care aceștia ni le-au lăsat moștenire, construcția europeană și-ar pierde sufletul. Iar Simone Veil
rămâne unul dintre cele mai luminoase simboluri ale acestui suflet european.
