Astăzi se împlinesc 89 de ani de la nașterea marelui poet Nichita Stănescu. Poetul s-a născut pe 31 martie 1933, în Ploiești și a decedat pe 13 decembrie 1983, în București. Nichita Stănescu este considerat de criticii literari drept unul dintre cei mai mari poeți ai țării noastre, aparținând neo-modernismului românesc din anii 1960-1970.
Poezii de dragoste scrise de Nichita Stanescu
„Cântec de dor”, volumul „Argotice” (1955)
„Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.
Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.”
„Avertisment”, volumul „Sensul iubirii” (1960)
„Prea mi-a nins şi mi-a plouat, demult,
în copilăria mea cu nopţi grozave
cântecul de moarte ca să-l mai ascult,
gândul să-l rotesc peste cadavre.
Colţul inimii să-l dau de trunchiuri
nu mai vreau, ci orizontu-nvins,
arcuit în pălmi şi strâns mănunchiuri,
i l-am dat femeii mele, dinadins.
Mâna-ntinsă ca să strângă-o mână,
nu de sânge vreau să mi-o-nfior!
Mi-am lăţit pe frunte-atâta lună
cât să mă încapă ochii tuturor.
Iar morişti de zvastici, zbârnâite,
glezna mea cu aripi dacă mi-o aţin,
le strivesc. Şi-n apele-ntâlnite,
îmi clătesc călcâiul, de venin.”
„Ce bine că ești”, volumul „O viziune a sentimentelor” (1964)
„E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.”
„Tinerii”, volumul „Oul și sfera” (1967)
„Se sărută, ah, se sărută, se sărută
tinerii pe străzi, în bistrouri, pe parapete,
se sărută întruna ca şi cum ei însuşi
n-ar fi decât nişte terminaţii
ale sărutului.
Se sărută, ah, se sărută printre maşinile-n goană,
în staţiile de metrou, în cinematografe,
în autobuze, se sărută cu disperare,
cu violenţă, ca şi cum
la capătul sărutului, la sfârşitul sărutului, dupa sărut
n-ar urma decât bătrâneţea proscrisă
şi moartea.
Se sărută, ah, se sărută tinerii subţiri
şi îndrăgostiţi, atât de subţiri, ca şi cum
ar ignora existenţa pâinii pe lume.
Atât de îndrăgostiţi, ca şi cum, ca şi cum
ar ignora existenţa însuşi a lumii.
Se sărută, ah, se sărută ca şi cum ar fi
în întuneric, în întunericul cel mai sigur,
ca şi cum nu i-ar vedea nimeni, ca şi cum
soarele ar urma să răsară
luminos
abia
după ce gurile rupte de sărut şi-nsângerate
n-ar mai fi în stare să se sărute
decât cu dinţii.”
„De dragoste”, volumul „În dulcele stil clasic” (1970)
„Ea stă plictisită şi foarte frumoasă
părul ei negru este supărat
mâna ei luminoasă
demult m-a uitat,-
demult s-a uitat şi pe sine
cum atârnă pe ceafa scaunului.
Eu mă înec în lumine
şi scrişnesc în crugul anului.
Îi arăt dinţii din gură,
dar ea ştie că eu nu râd,
dulcea luminii faptură
mie, pe mine mă înfăţişează pe când
ea stă plictisită şi foarte frumoasa
şi eu numai pentru ea trăiesc
în lumea fioroasă
de sub ceresc.”
Cine au fost muzele lui Nichita Stănescu
Pe parcursul vieții sale, Nichita Stănescu a trăit mai multe povești de iubire pătimașe, fiecare dintre femeile iubite ele devenindu-i muză.
În 1952, s-a căsătorit, pentru prima oară, cu Magdalena Petrescu, dar mariajul nu a durat decât un an. Era o perioadă tulbure, în care Nichita dormea mai mult pe unde apuca.
În perioada 1969-1970, poetul a locuit cu poeta și eseista Gabriela Melinescu, într-un apartament luxos, cu pereții încoronați de icoane pe sticlă și lemn.
Ultima oară, poetul s-a însurat în 1982, cu Dora Tărâță, devenită Stănescu. Se spune că pe aceasta din urmă a prețuit-o cel mai mult, dovadă și celebrele versuri „atât de mult el o iubea pe ea, încât însuși cerul se curba de albastru”. După trecerea lui Nichita la cele veșnice, Dora s-a recăsătorit cu regizorul și sculptorul Florin Codre și s-a mutat în Franța, rupând aproape orice legătură cu vechii prieteni din România.